A revenit în atenția tuturor scutul antirachetă: românii sunt, se zice, în situația cea mai liniștită din istorie, din punct de vedere al securității. Așa o fi. Ne dorim evitarea oricărui conflict, iar dacă scutul previne atacul, într-un gest de amenințare pasivă, el își poate avea un rol real.

N-aş vrea să mă las înşelat, totuşi: antiaeriana de intercepție de la Deveselu, ca orice mașinărie de război, nu va fi o unealtă tocmai creştină, căreia să îi poți face o „sfeștanie” având cugetul împăcat. Din perspectiva creștinismului, „paşnică” este, la rigoare, doar iubirea în Duhul Evangheliei.

Cel Care nu a venit să aducă pacea, ci sabia (Mt. 10:34), a vestit iminența venirii Împărăției lui Dumnezeu, care trebuie luată, „cu sila”, prin dragostea arătată faţă de aproape şi duşman. Conflictele între popoare sunt inevitabile, dar nu intersectează decisiv istoria mântuirii: „Iar când veţi auzi de războaie, şi de zvonuri de războaie, să nu vă tulburaţi, căci trebuie să fie, dar încă nu va fi sfârşitul” (Mc. 13:7). La Mântuitorul, natura sa non-violentă nu exclude predica unei dinamici a mântuirii, exprimată în termeni combativi, dar care conturează doar perspectiva unui război spiritual: „Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot aşa şi traista, şi cel ce nu are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere” (Lc. 22:36).

În Biserică, discuţia despre acceptabilitatea războiului real (chiar şi defensiv) este veche şi complexă. În abstract, se poate spune, războiul este inacceptabil, dar în condiţii specifice, lucrurile sunt privite altfel. Numeroşi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti au fost împotriva practicii individuale a războiului, adică a vărsării de sânge şi a meseriei de soldat (de ex., Clement al Alexandriei sau Lactanţiu). Dacă au considerat războiul incompatibil cu Evanghelia (deşi acelaşi Lactanţiu poate fi, pe de altă parte, susţinător al intervenţiei divine în „istoria militară”), ei au şi văzut uneori, ca pe un rău mai mic, necesitatea apărării armate a celor nevinovaţi, în numele dreptăţii lui Dumnezeu (de ex., la Sf. Vasile cel Mare).

Închei într-o notă personală, prin rememorarea sentimentul de deconcertare încercat în curtea Mănăstirii Donskoi din Moscova, unde erau expuse tancuri, TAB-uri şi tunuri de artilerie! Desigur, fundarea mănăstirii, în 1591, este legată de o luptă. Acest fapt nu este un motiv, în opinia mea, ca Biserica Ortodoxă – fie ea şi Rusă (scuzaţi!) – să blagoslovească un astfel de tablou.