La vremea în care ne plângem de sărăcie, ca acum, e bună o revenire în Scriptură pentru a înțelege. De unde vine, de fapt, bogăția cotidiană. Cea care ne ține vii. Momentul este povestit de către Ioan, Apostol martor și Evanghelist, nu pentru a ne impresiona, ci pentru a ne arăta în ce mod lucra Hristos. Ridicându-și ochii, Domnul vede mulțime mare de oameni care vin către El. În acest context pune o întrebare simplă lui Filip: „De unde vom cumpăra pâine ca să mănânce aceștia? Filip e realist în limita materialismului nostru imediat. Hristos știe ce avea să facă – ne zice Ioan – pe când Filip calculează că la o astfel de mulțime pâini de 200 de dinari nu ar ajunge. O avere, aș îndrăzni a spune, nu ajungea să sature pe flămânzii ce veneau la El.  Andrei pare, însă, că a înțeles în limitele gândirii lui Hristos: află cinci pâini de orz și doi pești la un copil. Știe și el că Hristos dintr-atât poate sătura. Intuiește și nu greșește. Avea școala duhovnicească a Sfântului Ioan Botezătorul, al cărui ucenic fusese? Pur și simplu observase mai atent pe Iisus Hristos? Nu știu. Dar e posibil ca să-i fi rămas la inimă faptul că Ioan spusese că e Mielul lui Dumnezeu venit să ridice păcatele lumii. Mesia. Cel care, după tradiție, avea să umple de pâine văile așteptării. 

Întrebarea lui Andrei ascunde, la rândul său, o zicere de încercare a lui Hristos: Dar ce sunt acestea la atâția? Dacă gândim în termenii rafturilor noastre pline, suntem departe să înțelegem cheia minunii. Dar amintiți-vă că, îndată după Cădere, Adam și Eva primesc drept pedeapsă ca „în sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea” (Facere 3, 19) pentru ca atunci când foamea bântuia sufletul poporului ales, Domnul să spună grabnic: „iată, voi face să plouă pâine din cer pentru voi” (Ieșire 16, 4) neuitând însă să reamintească mereu și mereu: „Nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura Domnului” (Deuteronom 8, 3). Ori ceea ce făcea Mântuitorul era tocmai rostirea cuvintelor care trebuiau să sature. Arătând însă că nu doar cuvintele vieții veșnice hrănesc, ci și hrana aduce viața de care e nevoie ca aceste cuvinte să rodească viață.

Când cere oamenilor să fie așezați jos, pe iarbă verde, cete ce umpleau numărul de 5000, Hristos face – oarecum – aluzie la o altă icoană despre care oamenii auziseră. În Cortul Întâlnirii și apoi în Templu exista o masă specială cu douăsprezece pâini numite „pâinile punerii înainte” reprezentând cele 12 triburi ale lui Israel. Ele erau așezate permanent înaintea Domnului (Levitic 24) și arătau comuniunea lui Israel cu Domnul Dumnezeu, prezența poporului în toată vremea dinaintea lui Dumnezeu și așteptau mereu slujirea, consacrarea le-am spune în limbaj religios general, aducerea lor dinaintea lui Dumnezeu. Împărțirea pâinii, către care îi cheamă Iisus pe oameni, aducea aminte acestora de gestul lui Avraam, care primea cu pâine pe oaspeți (Facere 18) dar și gestul lui Melchisedec, preotul, care aduce pâine și vin lui Avraam desemnându-i astfel rolul în Venirea lui Mesia (Facerea 14, 18). Împărțirea pâinii ține de ospitalitate, dar și de legământ. Dumnezeu care a hrănit poporul cu mană în pustiu (Deuteronom 8, 16) este acum prezent dinaintea lor. Și ei nu intuiesc, dar gustă din ospitalitatea Lui. Știm că, în mod repetat, modelul pâinii către popor marchează prorociile Vechiului Legământ. Psalmii amintesc mereu de acesta, cartea Rut povestește cum Dumnezeu a dat pâine poporului (1, 6) iar când voiește să pedepsească Dumnezeu ia „sprijinul” pâinii (Isaia 3, 1). Dulceața pâinii minciunii (Proverbe 20, 17) și a răutății (Proverbe 4, 17) este opusul pâinii uscate cu gust de pace (Proverbe 17, 1) la care cheamă Dumnezeu spunând: „Veniți de mâncați pâinea Mea!” (Proverbe 9, 5). simțim cum toate acestea și multe alte profunzimi de gând ne descoperă că înmulțirea pâinii din miezul sărăciei nu e simplă hrănire de oameni cât prilej profetic de mărturisire. 

Asta simt și oamenii. Văzând minunea care-i satură, rostesc cu glas tare: „Acesta este într-adevăr Prorocul, Care vine în lume!”. Se vădise deja că oamenii aceia nu foame de pâine aveau, ci după auzirea cuvintelor Domnului (Amos 8, 11) și așa îi privește Hristos. Cântărind cu 200 de dinari nevoia de pâine, Filip primește oarecum în inimă cuvântul Proorocului Isaia: „Pentru ce cântăriți argint pentru un lucru care nu hrănește?” (Isaia 55, 2). Fără puterea lui Hristos lipsa pâinii – mare, teribil de imposibil de ajuns – se încadra exact la cele ce nu hrănesc, pentru că nu sunt. Cu Hristos, sărăcia devine săturare. Lecție grea nebuniei vremii de acum!