A fost în Ascalon un om temător de Dumnezeu, având obiceiul de a primi pe străini şi trimitea milostenii pretutindeni. Și încă atâta era de milostiv, cât şi casa lui şi-a făcut-o casă de adăpostire a străinilor. Și mai vârtos primea pe călugări şi averea pe care o avea o da acestora, iar mănăstirilor celor din pustie le trimitea galbeni.

Odată, într-o vreme când vrea să trimită milostenie, s-a întâmplat că nu avea nici măcar bani de aramă, şi se mâhnea de aceasta. Deci, şezând el în casă mâhnit, a intrat la dânsul un bătrân, iar el i-a zis lui să se aşeze. Si era, cel ce venise, frumos la chip. Și, după ce a şezut, i-a zis lui cel ce venise: „Pentru ce, dascăle, eşti mâhnit?". Iar el i-a răspuns: „Pentru păcatele mele tânjesc". Că aşa îi era obiceiul lui de a grăi totdeauna. Iar acela a zis către dânsul: „Iată, dar că altă grijă ai: deci, pentru ce te mâhneşti şi esti întristat? Au nu stii că Dumnezeu Se îngrijeşte mai mult decât tine, având purtare de grijă de toată făptura Sa?" Și, scoţând din sânul său o legătură, i-a dat-o cărturarului, zicând: „Iată, ai trei sute de galbeni, asemenea şi arginţi; deci, fă după obiceiul tău."

Iar cărturarul, ducându-se în cămară, a pus legătura în lădiţă şi, întorcându-se, voia să cinsteaseă pe bătrânul, dar n-a mai aflat pe nimeni. Deci, a început a ţine de rău pe cei din casă: „Pentru ce, după ce i-aţi dat voie bătrânului să intre la mine, l-aţi lăsat să iasă, nici măcar rugăciune făcând către Dumnezeu?". Iar ei cu jurământ ziceau: „N-am văzut pe nimeni". A chemat apoi pe portar şi se răsti la el, zicându-i: „Cum l-ai lăsat să intre pe bătrân, fără a-l conduce pe el?". Și acela,-aşijderea se jura că n-a văzut pe nimeni, nici intrând, nici ieşind. Atunci a cunoscut că, din dumnezeiască putere, se făcuse aceasta şi, căzând la pământ cu lacrimi, grăia: „Doamne, Dumnezeul meu, cine sunt eu, defăimatul şi păcătosul, de vreme ce, în acest fel, rânduieşti cu mine, nevrednicul?". Iar după ce a împărţit ca milostenie tot ce i s-a dat, în aceeaşi vreme, au venit doi călugări şi i-au dat lui nişte aur. Şi, aducând bucate, a început a-i ruga pe ei ca să mănânce, iar aceia i-au zis lui: „Du-le înapoi că vom veni diseară la tine, că locuim la sfinţii părinţi egipteni; deci, să trimiţi acolo după noi”. Însă, seara a trimis şi nu i-a aflat. Iar cei de acolo i-au zis: Ei nici n-au fost la noi”. Atunci a cunoscut că si aceştia tot de la Dumnezeu i se trimiseseră. Si da îndestulată milostenie şi lădiţa nu s-a mai deşertat de aur.

Iar odinioară, nefiind destul untdelemn, chelarul a văzut aceasta şi a vrut să spună fericitului ca să cumpere, dar a uitat să-i spună. Și a intrat, iarăşi, în cămară pentru altă treabă şi a văzut vasul cel gol, plin de untdelemn. Deci, venind, chelarul a spus aceasta cărturarului. Iar el a grăit lui: „Oare, ai mai spus şi altora?". Iar acesta a zis: „Am spus." Şi a răspuns, zicându-i: „Piedică și sminteală te-ai făcut milosteniei."

Iar aceasta v-am spus-o vouă, fraţilor, minunându-mă de darul lui Dumnezeu, cum miluieşte pe cei milostivi şi mila Sa cea mare le dăruieşte lor. O, cât de bine este a face milostenie cu toată puterea! Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 144-145)