Sunt unii care refuză crucea. Pentru că nu cred în Cel care este Răstignit pe ea. Pentru că socotesc că efortul lor uman e mai adânc decât cel al lui Dumnezeu. Pentru că se cred deştepţi, cum ar spune copiii, mai tari decât oricine. Neasumând crucea, nu au parte de ea. Şi trec prin viaţă simplu, fără complicaţii, uneori cu o uşurinţă de invidiat. A nu lua crucea lui Hristos ca model de viaţă te exclude din rândul celor care gândesc la mântuire. Orizontul redus al vieţuirii este marcat de orizontul redus al mântuirii. Îi vezi pe patul de moarte, ca la marginea lumii, convinşi de faptul că totul are sfârşit. Disperaţi ori mulţumiţi de cum au fost ei atei. Să le fie de bine, că de folos nu are cum. Alţii asumă o cruce dezaxată. Cu un singur braţ. Acela care mângâie. Cât sunt mângâiaţi de Dumnezeu cu huzur şi glorii efemere, sunt bine, sunt credincioşi. La vreme de greutate, bodogăne, comentează, anulează orice fel de sentiment bun raportat la Dumnezeu. Cam aşa suntem toţi.

Cei mai rari sunt cei care asumă Crucea pe de-a întregul. Cu braţele întregi. Care simt îmbrăţişarea lui Dumnezeu şi la mângâiere, şi la greutate. Care înţeleg că sfinţenia vieţii înseamnă trecerea de la ucenicie la mucenicie, cu ajutorul Duhului Sfânt.

Mai există un soi de creştini, care cred că au trei braţe la crucea vieţii lor. Că ei sunt unicii deţinători ai dramelor lumii, că mai rău ca ei n-a păţit-o nimeni şi se plâng din orice. Un soi de smiorcăiţi duhovniceşti, care ocupă preocupaţi primul rând de scaune din biserici ori se agită de fiecare dată când liniştea tranchilizantă a vreunei slujbe este deranjată de plânsul unui copil sau de mâna întinsă a vreunui cerşetor.

(Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?..., Editura Agnos, Sibiu, 2013, pp. 119-120)