O, Iisuse al meu, mare este chinul sufletului meu! Mare este întristarea mea pentru patimile mele! Mare este frământarea mea pentru a mă reîntoarce la Tine! Mult aș dori să las patimile şi poftele, să pun început bun, să plac Ţie şi să mă fac locaş al Sfântului Tău Duh. Câtă mângâiere nu aş afla atunci în inima mea! Câtă bucurie nu mi-ar da Crucea Ta, mormântul Tău, Învierea Ta! O, dar cât de grele sunt lanţurile patimilor mele!

Aşa plâng, Domnul meu, la mormântul Tău gol. Plâng ca Maria Magdalena, pentru că văd gol sufletul meu, pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus pe El! Te-am simţit odată mai adevărat în inima mea. M-am mângâiat cândva de prezenţa Ta în sufletul meu dar acum patimile mele Te-au alungat din sufletul meu. Darul Sfântului Duh s-a retras şi s-a ascuns. Au rămas singure patimile mele, care mă chinuiesc singure, ca nişte viermi neadormiţi. Aşa plâng singur şi orfan, Doamne, la mormântul sufletului meu, gol de darul Sfântului Duh, lipsit de viaţa faptelor bune.

(Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 130)