Fiecare rugăciune are o formulă. Chiar şi rugăciunea cea mai scurtă, rugăciunea lui Iisus, numită şi rugăciunea inimii, sau a minţii, sau rugăciunea minţii în inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” are această formă. Este o formulă adoptată din vechime, din veacurile primare creştine şi care este rostită în practica isihastă, fiind vorba despre o rugăciune continuă, atât în stare de veghe, cât şi în stare de somn. Dar aceasta presupune o practică îndelungată şi controlată. Aşa încât, desigur că rugăciunea este alcătuită şi din cuvinte.

Cuvintele pot să fie imperfecte, dar într-o rugăciune fiecare cuvânt are un rost al lui şi o lucrare a lui. E cuvântul care nu se mai reduce la filologie, ci care devine teologie, adică vorbire despre Dumnezeu sau cu Dumnezeu.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii, Ed. Doxologia, pp. 41-42)