În Spiritualitatea Ortodoxă este binecunoscut faptul că, în cazul în care penitentul credincios se învinovățește singur pe el însuși, nu mai este învinovățit de Dumnezeu; dacă se osândește sincer pe sine, nu mai este osândit de Creatorul său, căci trezește mila Lui, prin căința sa sinceră, străpungerea inimii și durerea pentru răul comis, prin acestea dând astfel mărturie că revine la ascultarea și la iubirea față de El. Cei ce se pocăiesc au fost numiți în literatura patristică și „vinovații fără vină”; „vinovați” pentru că s-au despărțit de Dumnezeu prin călcarea voii Lui, și „nevinovați”, pentru că prin pocăință au dobândit iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele comise.

Creștinul care își lucrează mântuirea și dorește să se numere printre fiii Împărăției cerești, dar s-a făcut vinovat și de unele greșeli, imperfecțiuni, slăbiciuni și păcate a năzuit întotdeauna spre pocăință, ca prin lucrarea acesteia să-și ispășească păcatele și să redobândească nevinovăția pierdută, legătura cu Dumnezeu, pacea conștiinței și liniștea sufletului.

Chiar dacă unii dintre cei care s-au învrednicit de nimbul sfințeniei au excelat, pe tot parcursul vieții lor pământești într-o virtute sau alta, cu toții, fără excepție, au îmbrățișat pocăința. Cei mai mari sfinți au ajuns cei care s-au pocăit și s-au smerit mai mult. Sufletele cele mai curate au simțit mai mult necesitatea pocăinței.

Și în zilele noastre, unii creștini – și nu numai – care merg în pelerinaje la mănăstirile ortodoxe, rămân teribil de surprinși când maicile sau monahii de acolo, uneori declarativ, alteori lăsând a se întrezări sau a se interpreta din cuvintele și gesturile lor, își manifestă convingerea că cei mai mari păcătoși sunt ei. Unii chiar menționează în mod repetat acest lucru. Și dacă nu ești familiar cu mediul monahal, te încearcă o surprindere și stai și meditezi îndelung, întrebându-te dacă au dreptate sau nu. Parcă te lași cu greu înduplecat să crezi că aceștia care din tinerețe au lepădat lumea din înfocată dragoste pentru Hristos și Evanghelia Sa și duc o viață duhovnicească înaltă, într-o intensă pocăință și adâncă smerenie, cu multe privațiuni, cu o asceză aspră – încât pare-se că se iau la întrecere cu îngerii –, sunt „cei mai păcătoși”, așa cum ei înșiși susțin: „cel mai păcătos sunt eu”, „nimeni nu-i mai păcătos ca mine” etc. Îți vine deci greu să le dai crezare că sunt cei mai mari păcătoși, gândindu-te pe de o parte la faptul că acești monahi, cu sufletul genuin, lepădându-se de toate ale lumii, s-au dedicat cu totul rugăciunii și vieții virtuoase pentru a ajunge la uniunea cu Dumnezeu, iar pe de altă parte, știind că „lumea sub cel rău zace” și mulți dintre semeni duc o viață nu întocmai conformă cu Evanghelia, „bând păcatul ca apa”. Așadar, cum să fie acei monahi cei mai păcătoși din lume? Care este adevărul? Să fie oare această manifestare a pocăinței și a smereniei lor, forțată, exagerată sau de paradă? Urmăresc vreun câștig pe plan duhovnicesc? Această mărturisire constituie vreun salt măreț spre cele cerești, sau sunt condiție sine qua non a ascensiunii lor spre Dumnezeu? O spun din tot sufletul, fiind convinși pe deplin că așa este? Cum s-ar explica aceasta?

Faptul acesta își are următoarea justificare: cuvioșii trăind în mai multă lumină și iubire divină, văd mai bine decât păcătoșii atât realitatea păcatelor cât și necesitatea curățirii lor. Putem înțelege mai bine aceasta dacă ne mutăm cu gândul la o zi însorită din viața noastră. Atunci când într-o cameră luminoasă, cu ferestre largi, mari și curate pătrunde o rază de soare foarte puternică, se pot lesne observa particulele de praf care se găsesc în acea cameră și pe care nimeni nu le bănuia a exista mai înainte de iradierea acelei raze. Cu siguranță am trecut toți prin această experiență. Transpunând în alt plan ideea, ne putem închipui că, conștiința noastră reprezintă fereastra casei sufletului, care, dacă a fost de curând curățită prin baia lacrimilor căinței și prin spovedanie sinceră și completă, se deschide primitoare razelor luminoase ale harului Duhului Sfânt care pătrund și învăluie ființa creștinului, și astfel, acesta descoperă chiar și micile impurități de ordin moral, neajunsuri, racile, imperfecțiuni și slăbiciuni sufletești. Deci cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât își simt mai mult propria păcătoșenie. Descoperindu-și scăderile, cusururile încearcă să le înlăture și să-și optimizeze starea, în sensul lepădării de ele sau corijării lor. Făcându-și din aceasta o ocupație neîncetată, nu mai caută cu ochi vigilent și iscoditor scăderile aproapelui, căci ale lui i se par cele mai grave, și se stăruie, ca un bun atlet, să lupte cu el însuși, să se biruie și să se întreacă neîncetat pe sine, comparându-și starea sa cu cea a marilor sfinți și Părinți ai Bisericii, care s-au învrednicit de mari daruri de la Dumnezeu și au pășit pe treapta îndumnezeirii. Din această ultimă comparație i se nasc în suflet smerenia adâncă și căința intensă.

Însă cel ce nu-și curăță des fereastra conștiinței proprii, se privează de razele binefăcătoare ale harului și nu-și poate vedea sufletul, în sensul că, fiind departe de Dumnezeu și de harul Său luminos nu-și poate evalua corect starea păcătoasă în care se află, îndulcindu-și conștiința cu gândul cel înșelător că „nu e chiar așa de păcătos”. Pe aceștia din urmă nu este deloc facil a-i face să-și recunoască starea gravă de decădere morală și să fie determinați și convinși a nu mai păcătui. Noțiunea de „păcat” fiind aproape ștearsă și conștiința lor morală adormită sau înnegrită de întunericul răului, pocăința rămâne doar o virtute potrivită altora, „păcătoși cu adevărat”.

Omul nu-și vede propriile căderi atâta vreme cât se îndulcește apetisant cu răul și încuviințează să guste voluptuos din cupa cea amară a imoralității. Însă acela care, cu voință fermă se desface de orice prietenie cu fărădelegea și se întristează pe măsura greșelii pe care a săvârșit-o, se învrednicește a primi un mare dar de la Dumnezeu: vederea păcatului propriu.