De bună seamă, nimeni dintre oameni nu va putea enumera vreodată toate felurile sau modurile ori intensitățile suferințelor fizice prin care Dumnezeu – Creatorul, Mântuitorul și Proniatorul nostru îi găsește vrednici pe mulți dintre semenii noștri, căci lista suferințelor omenești este nesfârșită.

Ne vine greu să ni-L închipuim pe Dumnezeu Care este – așa cum susțin Părinții Bisericii – „mai presus de bunătate” că îngăduie bolile şi suferința provocată de ele. Însă aceste boli nu sunt o finalitate, ci o unealtă pentru a ne îndepărta de adevărata durere. Dumnezeu acţionează ca un Părinte şi Medic: „Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte” (Evr. 12, 6). Şi tot Sfântul Apostol Pavel ne recomandă: „Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?”(Evr. 12, 6-7).

Sfântul Cuvios Varsanufie îi răspunde următoarele unui ucenic care-l rugase să-l pomenească la rugăciuni, pentru ca să poarte cu bucurie boala: „Boala este în chip recunoscut certare spre îndreptare. Deci boala ți s-a trimis ca unei slugi rele. Dacă însă îți este greu să primești certarea, încetează să fii rău. Iar dacă ești rău, primește certarea. Dar dacă te bucuri de certare, nu ești rău. Iar cel ce nu e rău, este iubit. Și «Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubește» (Prov. 3, 12; Evr. 12, 6). Ia seama deci cu adevărat cum ești și alege-ți ție una din cele spuse”. (Scrisori duhovnicești, 148, în Filocalia, vol. XI, p. 189).

Unii văd suferința ca pe o pedeapsă de care se servește Dumnezeu pentru a-l întoarce pe om la respectarea voinței divine, pentru a-i trezi pocăința.Unii copii învaţă că dacă sunt buni, totul va fi bine pentru ei. În viaţa adultă, aceasta poate lua forma determinării de a trece cu vederea dificultăţile prezentului, cu încrederea într-un rezultat fericit. Totuşi, aceasta ridică probleme acolo unde prognosticul este slab, iar pacientul pare stupefiat că lucrurile nu se îmbunătăţesc. Cum rezistă acest simbol al „sfârşitului fericit” în faţa realităţilor bolii şi morţii? Melvyn Thompson în cartea sa Cancer and The God of Love (SCM Press, Norwich,1976, p. 56-57) propune a se începe prin a construi un tipar de simboluri prin care persoana se înţelege pe sine, pentru a vedea exact cum se potriveşte conceptul de „rezultat fericit” în cadrul atitudinii generale a persoanei. Simbolurile pe care le căutăm sunt acelea care exprimă triumful sau frumuseţea în faţa fragilităţii. Istoria şi natura sunt pline de exemple, de la floarea sau fluturele magnific care trăieşte o viaţă foarte scurtă, la eroul tragic al legendelor. Întrebarea care se ridică în mintea consilierului este: „Dacă percepi lucrul acesta ca frumos, deşi a pierit atât de repede sau acea persoană ca realizată deşi a murit tânără, atunci de ce simţi că viaţa trebuie să se deruleze exact aşa cum doreşti tu?” Întrebările de sondat ar mai putea fi: „Ce ai învăţat din experienţa aceasta? Simţi că eşti întărit prin această boală? Cum s-au schimbat lucrurile pentru tine?”.

Nu întotdeauna boala trupească este în mod direct urmarea păcatului (In. 9, 3), ci ea poate fi o tainică pedagogie divină, o frână preventivă pentru cel care dorește să guste din cupa amară a păcatului, o certare îndreptătoare, un imbold spre desăvârșire, o chemare insistentă la înduhovnicire, la smerenie, la o credință mai fierbinte, altfel spus, o chemare la căutarea mântuirii sufletului. Teama de boală poate fi pentru unii și cel mai bun parapet împotriva oricărei tentații de abuz. Dumnezeu îngăduie sau trimite boli și pentru a ne face mai străluciți și a deveni părtași la o slavă cerească de neînchipuit.

Din scrierile Spiritualității Ortodoxe aflăm că asumându-ne noi asceza, nevoințele trupești și sufletești, ne îndreptăm pornirile rele și ne despătimim, curățind orice urmă a răului din noi. Greutatea și durerea nevoinței duce la o stare de acalmie, de liniște, de pace și bucurie, de nădejde și de putere în a răbda. Atunci când creștinul nu se nevoiește, nu practică nici un fel de asceză, spre purificarea și folosul trupului și a sufletului, Dumnezeu îngăduie să fie supărat de vreo boală, ori de vreo încercare, necaz etc. toate acestea din prea multa Lui iubire față de om, nu spre chinuirea omului, nici pentru a-l face să sufere, ci cu scopul de a-l ajuta, ca, prin boală, încercare ori necaz să se ridice acolo unde ar fi ajuns dacă și-ar fi asumat asceza. Iar dacă omul este credincios și virtuos, el se folosește de boală ca să se cunoască pe sine, să-și cunoască posibilitățile, limitele umane. O perioadă de suferinţă fizică poate fi pentru o persoană un prilej ca să devină mai bună, aceasta meditând la faptul că Dumnezeu îngăduie această suferință pentru a aduce la suprafaţă ceva ce altfel ar fi imposibil. Acesta ar fi un mod pozitiv și corect de a vedea lucrurile.

Deci, suferința ar putea fi percepută ca fiind îngăduită de Dumnezeu pentru că este expiatoare, sau ca fiind o încercare de la El, pentru a ne da prilejul pentru o credință mai desăvârșită. Pot fi înșiruite multe alte cauze. Se presupune că toate acestea sunt luate în considerare cu un grad de seriozitate, altfel ar putea fi aruncate doar ca modalitate superfluă de închidere a conversaţiei. „Ei bine, toate acestea ne sunt trimise spre încercare” spus cu o ridicare din umeri poate însemna nimic mai mult decât „sunt plictisit de discuţia pe subiectul acesta, iar conversaţia nu ne duce nicăieri”.

Ruediger Dahlke, autorul cărții Boala ca șansă. Cum să descifrăm mesajul ascuns al bolii (Traducere de Daniela Ștefănescu, Ed. Trei, București, 2008), încearcă – așa cum reiese din carte și așa cum subliniază și editorii acesteia – să ne convingă că boala este și o șansă. Prin intermediul unui organ sau regiuni a corpului, sufletul încearcă să ne aducă la cunoștință o durere, o tensiune, o lipsă, într-un cuvânt o problemă nerezolvată. Dacă știm să descifrăm mesajul ascuns al bolii avem toate șansele să ne eliberăm de ea.