Nu știu să fi cunoscut pe cineva care să-și dorească a fi Don Quijote. Evident, de vină este prejudecata, chiar teama fiecăruia de a-și recunoaște lupta cotidiană, eminamente banală, cu morile de vânt. Dar dacă ne-am crede toți Sancho Panza? Ne-am trezi cu pierderea și mai evidentă a sensului colectiv al realității? Sau am deveni, măcar pentru o vreme, realiștii care încearcă să mențină vie esența unui echilibru perisabil între dorința, chiar voluptatea, de a ataca cu lance și vizieră trasă semnul măreției lumești, indiferent dacă e moară de vânt ori altceva, și pe de altă parte, inutilitatea unui asemenea atac?

Totuși, cel puțin la o primă vedere, identificarea cu scutierul celebrului cavaler îmi pare suficient de atrăgătoare pentru a o cuteza pe un plan al imaginației lăsate iarăși să îndrăznească undeva, dincolo de evidența evenimentelor obișnuite. Fiindcă, trebuie reamintit, evadarea dintr-o realitate impusă și greu de modificat este o rețetă demnă de urmat, ne-a dovedit-o însuși Cervantes. Evident că sensul acestei sustrageri din cotidian nu trebuie să devină filozofia permanentă a vieții, demersul ar fi nociv și distrugător. Mă gândesc la imaginație mai mult ca dar de la Dumnezeu. Și, ca toate darurile sfinte, și acesta ne-a fost dat să-l folosim cu discernământ și spre folos sufletesc. Atunci invitația de a-l întâlni în gând pe Sancho Panza devine o posibilă chemare, nu doar spre evadare și uitarea lucrurilor care ne necăjesc, ci, mai ales, pentru a înțelege mai bine care ar trebui să ne fie menirea în calitatea de făpturi care se bucură de dragostea dumnezeiască.

Este de presupus că Cervantes s-a întâlnit de timpuriu cu Don Quijote, chiar înainte ca primul să intuiască destinul identic al amândorora. Născut dintr-o familie nobilă dar săracă, Cervantes părea un tânăr care și-a găsit un drum în viață. Studiile excepționale îi permiteau începutul unei cariere de vis. Dar chiar în acest moment l-a descoperit, ca simbol al schimbărilor pe care viața le aduce cu sine fără vreo explicație anume, pe Don Quijote. Singur cavalerul rupt de realitate l-a îndemnat pe tânărul Cervantes să accepte provocarea unui duel, știind bine că dintr-o asemenea încercare nimeni nu iese cu adevărat câștigător. Cine pierde, își pierde viața, cine câștigă, își pierde liniștea. Cum duelul era interzis și aspru pedepsit, lui Cervantes nu i-a mai rămas decât fuga. Așa că cel destinat unei cariere promițătoare devine soldat în armada lui Juan de Austria care i-a zdrobit pe turci la Lepanto. Flota creștinilor a obținut acolo, la intrarea în golful Patras, o victorie definitivă asupra flotei otomane care nu și-a mai revenit niciodată din distrugătoarea înfrâgere. Cine călătorește astăzi către Peloponez, este bine sfătuit să se oprească o clipă la Nafpactos, pentru a vizita portul construit de venezieni și numit de aceștia Lepanto. Undeva printre fortificațiile medievale se găsește statuia lui Cervantes, rănit grav în teribila bătălie. După ani și încercări, când Cervantes a cutezat să se reîntoarcă în Spania, a fost numit „eroul de la Lepanto”, chiar dacă prima perioadă a reîntoarcerii nu a fost prielnică. Cervantes a ajuns la închisoare, dintr-un alt motiv ,nu cel al duelului, care se uitase între timp. Constrângerea de a supraviețui întunerecului din carceră a împletit legătura dintre Cervantes și Don Quijote în formă definitivă, eternă și folositoare pentru amândoi. Eroul bătăliilor trecute evada din realitatea sumbră a pușcăriei datorită aventurilor pe care personajul său, cavalerul rătăcitor, le trăia în libertatea însorită a unei vieți fără constrângerile realității imediate. Hoți și temniceri, bătăuși și derbedei, se întâlneau seară de seară, schimbând bizar sensul obișnuit al vieții de închisoare, uniți într-o liniște ireală, luând aminte la tot ceea ce se mai întâmplase cu Don Quijote. Încă înainte ca Cervantes să fie eliberat, se dovedise că fusese arestat pe nedrept, Don Quijote scăpase de mult din temniță, devenise celebru, trecând cu ușurință granițele spaniole. Autorului i-a revenit gloria și recunoașterea contemporanilor. Marele inchizitor declară public că este mândru de a fi prietenul lui Cervantes, chiar regele lua des cina cu celebrul scriitor. Și totuși faima și succesul nu au fost nici de data aceasta prielnice. Cervantes a murit sărac, la fel ca și Don Quijote. 

Indiferent de ceea ce Cervantes a trăit și de cum a trăit, el este un exemplu viu și consistent al vieții care se împlește, inevitabil, cu o altă latură a realității, nu imediat vizibilă, dar care ne oferă deschiderea spre celălaltunivers, acolo unde evidentul își modifică sensul, pentru ca noi să înțelegem cele ce altfel ne-ar rămâne ascunse.Afirmăm că în viață dorim, chiar tindem, să avem o imagine precisă a ceea ce vrem să facem și să devenim. Nu din comoditate, mai mult din strădania de a ne perfecționa, de a avansa în înțelegerea lucrurilor, atât în sens spiritual cât și existențial. Există pericolul ca această dorință să rămână mai mult iluzie.

Umberto Eco scria că: „despre ceea ce nu poţi vorbi din punct de vedere teoretic, trebuie să povesteşti”. A fost soluția lui Cervantes. Și i-a reușit. Într-un anumit fel, axioma lui Eco se potriveşte numai dacă ne străduim să înţelegem ce ar putea fi un simbol. Lipsiți de imaginea precisă după care năzuim, ne mulțumim și cu interpretarea, cât mai apropiată, a imaginii care ne preocupă. Dar, acceptând o asemenea cale ocolitoare trebuie să avem grijă: mai ales în sens duhovnicesc, interpretarea corectă a simbolului este fundamentală. Greșeala ne aduce multe neajunsuri. 

Vorbim adesea despre simbolul iubirii, realitate fundamentală a dialogului cu Dumnezeu. Se poate vorbi despre „simbolul iubirii” când nu ştim ceea ce este un „simbol”?

Anton Dumitriu reușește o primă apropiere interesantă când ne învaţă că un simbol este: „un semn, obiect, imagine etc. care reprezintă sau evocă altceva decât ceea ce este în realitate” ( în Eseuri, 1986 ). Definiţia este desigur corectă, dar insuficientă din punct de vedere duhovnicesc. Teologia simte nevoie unei precizări.

Părintele Stăniloae analizează interesanta interpretare a Sfântului Maxim Mărturisitorul: Simbolul nu defineşte doar ceva ce ar fi o altă realitate, ci el poate, mai ales, evoca o treaptă mai înaltă din punct de vedere spiritual, fiind o descriere mai bună, care- ţi permite, într-un mod deosebit, dar întotdeuna revelat, să înţelegi cele dumnezeieşti (vezi Filocalia volumul 2).

Să căutăm un exemplu concret: nu greșim atunci când afirmăm că Sfântul Apostol Ioan este un adevărat „simbol” al iubirii. Avem în gând, ca o primă înțelegere a termenului, persoana reală a Apostolului, dovedită istoric. Cu ajutorul simbolului, persoana istorică a Sfântului Apostol Ioan primește o altă dimesiune cognoscibilă, la fel de reală, dar mult mai folositoare pe plan spiritual. Sfântul Apostol Ioan devine un simbol atât înalt cât şi cucernic al iubirii în sensul creştin, ceea ce ne ajută în demersul nostru sufletesc. Iubirea, ca ideal de viață creștină, se personifică, este posibilă și evidentă. Ne simțim întăriți dacă încercăm să avansăm pe un asemenea drum. Primim certitudinea că un sens afectiv care adesea se epuizează prin interpretări romanțioase sau prin sentimentalism exacerbat, este, descifrat corect, poarta de aur spre înțelegerea celor sfinte.   

În același timp, cum am putea fi ajutaţi să desluşim ceea ce altfel nu este ușor de precizat ? În „De penitentia” Tertulian vorbeşte despre „simbolul morţii”. Ne-am putea imagina un eveniment de la sfârșitul acestei vieți pământești, când șiragul de perle se apropie de sfârșit și în mână ne-au mai rămas doar câteva pietricele, ultima evidență a unei existențe trecătoare. Dar „simbolul morții” este la marele apologet botezul, reprezentând moartea omului vechi, cel dinainte de Iisus Hristos. Botezul simbolizează dispariția, „moartea” unui om ajuns pasiv după alungarea din rai a primilor oameni, și apariția omului nou, omul speranței, al Învierii prin restaurare, omul acum activ, adică viu, care se poate mântui, dacă luptă pentru tot ce este veșnic. Trecerea din moartea fără nădejde către lumina unui început plin de sfințenie este posibilă. Dacă nu ne lăsăm amăgiți de speranța deșartă a unei împliniri depline încă din acestă viață și această lume, în care ne amăgim adesea prin evaluarea greșită a unor realități, pe care singuri nu le înțelegem și doar cu ajutorul Domnului ajungem să le percepem corect. 

Mântuitorul îi spune lui Nicodim: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3,6-7). Putem să înţelegem, printr-un simbol, care este calea către viaţa veşnică, pe care o căutăm cu înfrigurare. Intuim, de asemenea, că viaţa veşnică este doar o urmare a mântuirii, odată cu victoria definitivă asupra morţii, ce rămâne simbol al păcatului strămoșesc. Noi, singuri, fără Dumnezeu, fără a ne „naște de sus” nu avem cheia nemuririi. Într-un basm foarte cunoscut, lui Făt-Frumos i se promite tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, cu condiţia respectării anumitor norme foarte precise. Îndrăgostindu-se, clipă invitabilă de bucurie a tinereții nevinovate, nu va respecta interdicţiile puse. Deci, tinereţea veşnică promisă era înşelăciune. Intuitiv,tânărul din poveste înțelege că viața eternă propusă aici este o altă moarte, altfel formulată, dar moarte. Cine respiră fără a-și împlini menirea de ființă iubită de Dumnezeu, nu aspiră la viața adevărată. La fel s-a lăsat amăgit Faust. A murit cu sufletul exact în clipa slăbiciunii sale, când s-a lăsat ispitit, chiar dacă a avut nevoie de timp pentru a înţelege acest lucru. O viaţă veşnică fără Judecata de Apoi, fără restaurarea omului prin Iisus Hristos, este ispita supremă, amăgirea cea mai dureroasă, înfrângerea cea mai amară. În mod greșit suntem tentanți să considerăm simbolul nemuririi ca fiind identic cu puterea absolută pe acest pământ. Se ştie, cu cât ne credem mai puternici, cu atât suntem mai vulnerabili, uneori chiar penibili în aspiraţia către o formă de existență care nu ţine de firea noastră creată şi de adevăratul nostru destin. Mântuirea este de la Domnul şi ne mântuim doar prin El. De aceea Iisus Hristos ne cheamă să ne „naştem de sus”. Această naştere, şi nici Nicodim nu a înţeles la început acest lucru, se poate petrece oricând în noi, prin lucrarea Duhului. Dumnezeu ne cheamă la mântuire vrând să reînnoiască puterea Lui în noi, să ne facă vasele de aur pline cu mirul Domnului, să devenim cei care putem, prin rugăciune şi fapte bune, să răspundem darului Său suprem, care este viaţa alături de El, adevărata, singura viaţă veşnică.

Dumnezeu ne iubește. Această altă axiomă implică realitatea faptului că s-ar putea să avem curajul de a sări peste umbra noastră. Atunci am uita cele trecătoare, care ne preocupă excesiv şi am vedea lumina lină a razei împărăteşti care ne aduce ceea ce doream de mult. Căutăm viaţa veşnică pentru că sâmburele nemuririi este sădit de Dumnezeu în noi. Putem să ne naştem din nou, pentru că Mântuitorul este în fiecare din noi. Şi trebuie să ne rugăm neîncetat pentru ca această aspiraţie firească să nu se transforme în amăgire şi tristeţe. Ne naştem doar prin Domnul şi înviem numai prin El. „Munţii ca ceara s-au topit de faţa Domnului” spune psalmistul ( Ps.96, 5). Munții topiți, ca ceara... Un simbol al adevăratei credinţe în Dumnezeu, care lucrează în noi. Să ne rugăm pentru naşterea a doua, cea „de sus”, şi să ne rugăm şi pentru toți cei care, asemenea lui Făt-Frumos, au cunoscut veninul unei ispite amăgitoare. Suntem ca el. Tristeţea şi plânsul lui, nevinovăția și victoria sa paradoxală reprezentată prin reîntoarcerea din iluzia unei vieți pământești veșnice, înseamnă exemplul reușitei omenești. El a aflat de prețul iluziei tinereții fără bătrânețe, care este singurătatea sfâșietoare. De care avem motive să ne temem.  

Fiindcă există o deosebire între a muri sărac și a muri singur. Nu știu precis împrejurarea morții lui Cervantes, dar înțeleg grija scriitorului pentru cavalerul său. În clipa morții Don Quijote l-a avut pe Sancho Panza alături. Și prin acestă definitivă dovadă a unei prietenii desăvârșite, se pune întrebarea dacă nu cumva și el, Cervantes, nu a trăit cu speranța de-a fi vreodată Sancho Panza. În fața viziunilor, a încercărilor și a erorilor cavalerului rătăcitor stau clarviziunea, credința și prietenia fără umbre a scutierului. Nimic din ce a crezut Don Quijote nu ar fi ajuns legendă și vrajă fără protecția omului adevărat, care acceptă sacrificiul de a apăra visele celuilalt, nesocotindu-le pe ale sale. Și cine veghează asupra altuia, poate liniștit să uite de sine. El este în grija Domnului. Cum altfel se poate  explica clipa sublimă când Sancho, ajuns în culmea deznădejdii, primește de la „buna Maritores” o coajă de pâine și o ulcică de vin. Oricât de modest ar fi darul care abia astâmpără foamea și setea, e de luat în seamă, pentru că e tot ceea ce avea Maritores. Și cât de bogat poate fi cineva care se îngrijește cu prețul puținului avut de nevoia celuilalt. În sufletul acestora locuiește îngerul, care le șterge fața de praf și de lacrimi.

Și ajung să mă întreb dacă nu cumva, în aceste vremuri când am învățat numai să cerem, să avem drepturi, să facem afaceri avantajoase pentru noi și păgubitoare pentru restul lumii, trebuie să ne identificăm cu cei care aparent ar părea cei mai slabi și mai neînsemnați dintre muritori. Poate că așa ne-am mai gândi odată înainte de a cere și a pretinde mai departe.

Nu suntem noi cei care cerem Bisericii să se schimbe, să se adapteze la ceea ce noi credem că este ea, fără a cunoaște și a înțelege sensul și semnificația legăturii nevăzute dintre Dumnezeu și oameni, păstrată și apărată de Sfânta Biserică? Dacă tot am învățat să cerem, de ce să nu cerem orice, ajungând inevitabil departe de orice sens al realității, chiar și atunci când, fățarnici, cerem schimbările aberante în numele unui nou și infailibil sens al realismului? Pecetea modernității se exprimă, o credem, doar prin exaltare neliniștită. Fără să înțelegem, fără să cumpănim dacă modernitatea este inevitabil pierderea a tot ceea ce experința și înțelepciunea inaintașilor a considerat a fi bun și folositor.

Sfântul Cuvios Visarion ne învăța că dacă vrem să ne ferim de ispitele lumii trebuie să tăcem și să nu ne comparăm cu alții. Dar chiar cu prețul de a nu urma cu totul sfatul, mi-aș fi dorit să am puterea de a înțelege și de a mă mulțumi cu ceea ce Dumnezeu a rânduit. Poate aș afla că nu e totul să fi cavalerul, atunci când viața de scutier aduce cu sine singura bună rânduială a lucrurilor. De-aș fi Sancho Panza.