„Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalți!” – pentru aceste cuvinte Dumnezeu l-a osândit pe fariseul ce-și dăruise întreaga sa viață slujirii lui Dumnezeu și învățării Legii! L-a binecuvântat mai degrabă pe mult păcătosul vameș, care-și bătea pieptul cu pumnii, căindu-se pentru greșelile sale, pe vameșul care „nu îndrăznea nici să-și ridice ochii” de rușine.

De câte ori, mă întreb, nu ne ridicăm ochii în biserică, noi, cei care obișnuim să ne închinăm măcar săptămânal înaintea altarului? De câte ori, văzând un oarecare om străin intrând în ea, un om care, poate pentru prima dată fiind în casa lui Dumnezeu, nu cunoaște rânduielile, nu ne-am grăbit să-l judecăm? Ni se pare câteodată că săvârșește un groaznic păcat.

„Nu. N-ai voie să treci pe dinaintea Evangheliei! Nu te-a învățat încă nimeni asta? Ești om bătrân!” spun cu ochii scăpărători câțiva „cucernici” de profesie. „Unde ți-e lumânarea când mergi la Împărtășanie? Doamne, ferește! Așa ceva n-am mai văzut!!!”, exclamă cu obidă și prefăcut regret aceiași vânători de greșeli, creându-ți impresia că de acum s-a terminat: doar flăcările iadului ți-au mai rămas. Și noi gândim la fel uneori, poate mai puțin vocal și cu grimase mai puțin vizibile. Un ochi atent ‒ ochiul lui Dumnezeu însă ‒ le vede și aude prefăcuta noastră îngrijorare.

Și un adolescent care fumează, și-o mamă care ține-n brațe un prunc la gura de metrou, cerându-ne bani pentru mâncare, și alcoolicul care așteaptă tremurând, în zori de zi, la ușa barului ‒ toți ne trezesc, într-o măsură sau alta, repulsie, pe toți îi vedem nedemni de a ne sta alături. De sus, de la înălțimea noastră duhovnicească, privim cu prefăcută milă și-i căinăm că nu sunt duși pe la biserică. Ne vedem tari, puternici, aleșii Domnului, casnicii Lui, căci știm de-acum la sigur când trebuie să îngenunchem la Sfânta Liturghie și ce cântare urmează a se cânta la strană. Stăm, ca și fariseul, în băncile din față (și dacă nu, în cugetele noastre, acolo știm că ne e locul), iar la sfârșitul slujbei, cu anafora în mână, privim cu dezgust și dezaprobare spre cei care ne cer un leu. Nici nu ne trece prin minte să ne gândim la faptul că pot fi oameni, dintre acei ce ne repugnă, care, asemenea sărmanului Lazăr, primesc în viața asta amarul suferinței, pentru a li se așeza pe capete, în cer, cununa mântuirii. Nici nu ne dă prin gând că, poate, un șir necontenit de supărări i-au deznădăjduit și că o vorbă bună, mai mult decât un leu, le-ar însenina ziua și aduce pierduta nădejde în suflet. „Când vezi un cerșetor, nu-l certa, nu-l jigni, dându-i banul cel mai mic, ci, mai degrabă, spune-i o vorbă bună”, ne învață părintele Arsenie Papacioc.

„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa!” Noi ne purtăm, în general, cuviincios. Dar toate astea nu ne opresc cu nici un chip să dăm și din coate prin piață ori să ne mai bârfim vecinul care, uite, nu-i prea dus pe la biserică. Noi suntem duși. Noi ne trăim viața mai curat și (prefăcută îngrijorare!) vrem să-i învățăm de bine și pe alții.

Ce nu ne dăm seama e că ne pierdem, pas cu pas, sensibilitatea sufletului, că devenim ‒ așa cum părintele Steinhardt tot avertiza ‒ „contabili asemeni diavolului”, „că strecurăm țânțarul și înghițim cămila”, că ne dispare, vorba lui Eliade, acel „misterium tremendum”, acea înfiorare în fața sacrului, când, zi de zi, pășim înaintea altarului. Aceasta e primejdia cea mai frecventă pentru noi: că devenim prea familiari cu totul, că, în loc să intrăm în biserică de fiecare dată de parcă ar fi prima oară, cu umilință și cu ochi plecați, ne creăm, fără să vrem, o rutină ucigătoare de suflet. Și ne mirăm apoi cum cerșetorul din colț, cum urgisitul alcoolic de la ușa barului au lacrimi pe față când se închină la icoane, plâng cu amar mărturisindu-și păcatele și nu-ndrăznesc, privind în jos, a-și ridica ochii spre chipul Mântuitorului. Noi ni-i ridicăm și nu ne mai mișcă nimic, căci, fără voie și fără să băgăm de seamă, am devenit farisei.

(Desigur, nu pentru toți creștinii sunt valabile cuvintele de mai sus, ci doar pentru aceia care, mergând pe calea cea dreaptă a Bisericii, la un moment dat calcă în lături și se lasă copleșiți de vanitate sau indiferență, uitând această pildă dată de Mântuitorul. Și e păcat, ca, de la biserică, să nu-ntoarcă spre casă cu toții îndreptați.)