Ne apropiem de sfânta zi a Adormirii Maicii Domnului. Înaintăm în acest post cu pași șoptiți, ca nu cumva să izgonim fără de voie liniștea iubitoare în care Maica lui Dumnezeu ne înfășoară și ne cufundă rugăciunile. Spun liniște, pentru că postul dedicat sfintei sale adormiri ne ține laolaltă ca într-un ascuns al aripilor sale, ca în blânda expresie a chipului ei matern și feciorelnic.

Este straniu uneori să vorbești despre liniște societății actuale, omului modern, dirijat de furnicarul risipitor al lumii. Chiar și celor mai profunzi oameni este dificil să le transmiți liniște uneori. Deoarece mai mult discutăm despre ea, vehiculăm concepte precum isihia, rugăciunea, iubirea și așa mai departe, ca și cum facem tranzacții informale, trafic de sfințenie ori duh. Or nu, asta nu se poate. Suntem obișnuiți să gândim, să conceptualizăm totul fără să trăim realmente înlăuntrul nostru apa cea vie, mișcarea aceea unică a persoanei, a celui ascuns în tainele inimii. Trăim la periferia ființei noastre, în cel mai fericit caz. Dar, de obicei, mai degrabă fugim cât mai departe de noi, gravitând mental în jurul propriei existențe, dar emitem păreri de valoare despre viața lăuntrică, fără a le trăi.

Or, tocmai aici este una dintre cele mai mari virtuți ale Maicii Domnului: ca și Fiul, ea și-a trăit viața pe deplin, a locuit înlăuntrul ei și acolo a iubit, asumându-și riscul suferinței mereu înlăcrimate pentru firea umană. A petrecut în Duhul lui Dumnezeu, și-a crescut în smerenie Fiul, a adormit cu pace, arvunind și nouă Viața. Prezența ei discretă în lume a feciorelnicit întreaga făptură și pe dinlăuntru și pe dinafară, fără a trâmbița sau a face multe proiecte mărețe. Pentru că ea a știut să fie. Să Îl trăiască pe Cel ce este înlăuntrul ei.

Am observat mulți creștini aproape dependenți de materiale media care să le stimuleze gândurile și simțirile, chiar și pe plan duhovnicesc. Rar găsesc pe cineva care să respire liniștea, să o asculte cu nesaț hrănindu-se cu ea ca și cu o pâine a Vieții. Pentru mine, Maica Domnului este tocmai această liniște desăvârșită, smerenie și legănare tăcută de lumină vie. Ea este întruparea imposibil de rostit în cuvinte a celei mai delicate trăiri, zăpadă preacurată a inefabilului, însă cu putere multă. 

Chiar și ridicarea la Cer a voit a se săvârși după rânduiala firii, adică întâi a fi îngropată, ca orice muritor, fără a se face caz de minunata strămutare cu trupul. Aceasta dovedește o tainică discreție a ținutei sale interioare. De vreme ce acest fapt, al ridicării cu trupul la Cer s-a petrecut, cu siguranță ar fi fost posibil să aibă loc pur și simplu odată cu adormirea, în văzul tuturor. Însă, și în moarte a voit a urma Fiului său, a se îngropa cu smerenia desăvârșită a mormântului, pentru ca în ascuns, pe dedesubtul existenței omenești, să plinească dorirea Unuia Născut – unirea pământului cu Cerul. A fost una cu Domnul Hristos când L-a purtat în pântece, una în felul smerit, chiar și în răstignire. Mântuitorul S-a răstignit pe Cruce, Maica Domnului s-a răstignit lăuntric, purtând durerea acestei lumi. 

Noi vorbim despre rugăciune, dar nu ne rugăm. Ea este rugăciune întrupată. Fugim de noi înșine cât mai departe și mai argumentat, cochet și siguri pe noi, făcându-ne turnuri Babel din dezvoltarea personală.

Ea este expresia persoanei, așa cum Domnul dorea omul. Este privirea căutătoare și milostivă a adevăratei noastre identități. 

Noi fugim de golul pe care îl vedem înlăuntru, de nimicul care suntem, de toate puterile sufletești aruncate în neorânduială, la voia întâmplării și mai ales a îndreptățirii disperate de sine. Ea este însăși trăire, simțire tainică, firească și duhovnicească deopotrivă, este căutarea grijulie de celălalt, de un tu al armoniei cu noi înșine. 

Noi suntem Eva, dornici să ne mântuim prin cunoaștere de bine și rău, ba chiar afirmăm că ne maturizăm prin experimentarea răului, ca și cum ar fi necesar să cădem, să ne întinăm. Ea este feciorie ființială, nevinovăție deplină, supunere tăcută. Noi – Eva care naște pe pământ, Ea – Maica Vieții care ne naște în Cer.

Cum vom putea vreodată cugeta măcar la harul Maicii Domnului, câtă vreme viețuim lumește? Însăți ne povățuiește, Preacurată, cărările inimii cât să ne poarte pașii cei dinlăuntru către lăcașurile Tale cele înțelegătoare! Însăți te înfățișează în Duhul Sfânt înaintea inimii noastre, cât să putem, astfel, și noi, întru adevăr a te slăvi pe tine dimpreună cu Fiul tău! Căci numai prin apropierea ta inima începe a se desțeleni întru ființă și numai în harul prezenței tale te putem cu adevărat lăuda, precum ești tu, întru Adevărul Luminii celei veșnice și dumnezeiești! 

Zori de Har, nesfârșit răsărit de Rai, feciorie necuprinsă și îmbrățișare sfințitoare, miluiește-ne pe noi!