Cea mai mare trebuinţă care ne stă în faţă este de a ne ocârmui limba cum se cuvine şi a o înfrâna. Cea care mişcă limba este inima; căci cele ce umplu inima se revarsă prin limbă. Însăşi viceversa, simţământul din inimă, revârsându-se prin limbă, se întăreşte şi se înrădăcinează în inimă. De aceea limba are o parte însemnată în formarea caracterului nostru.

Simţămintele bune sunt tăcute. Mai mult simţămintele egoiste sunt cele care caută să se manifeste prin cuvinte, pentru a exprima ceea ce măguleşte iubirea noastră de sine şi ceea ce ce ne poate arăta pe noi, după cum ni se pare, în lumina cea mai bună. De cele mai multe ori, multa vorbire îşi are obârşia într-o anumită trufaşă părere de sine, care ne face să credem că ştim foate multe şi că părerea noastră despre subiectul conversaţiei este cea mai potrivită dintre toate, aşa încât simţim nevoia de nestăpânit de a o exprima şi de a o întipări şi în inimile celorlalţi, folosind bogate cuvinte cu multe repetări, arătându-ne astfel înaintea lor ca dascăli nepoftiţi şi uneori visând să-i avem drept ucenici pe unii care înţeleg lucrurile mult mai bine decât învăţătorul lor.

(Războiul nevăzut, Ediţia Sfântului Teofan Zăvorâtul, p. 106-107)