Pilde de pocăință intensă aflăm atât din paginile Sfintei Scripturi, cât și din Tradiția bimilenară a Bisericii. Referindu-ne la aceasta din urmă, aducem în atenție starea de adâncă smerenie și de iubire zdrobită către Dumnezeu, precum și intensa pocăință și cu totul insolită (zguduitoare poate pentru noi cei de astăzi) a celor aflați într-o mănăstire deosebită, numită închisoare. Despre aceștia dă mărturie Sfântul Ioan Scărarul, numit și Ioan din Sinai ori Sinaitul sau Ioan Climax – cuvios monah ce a trăit în secolele VI-VII d.Hr., la mănăstirea de pe Muntele Sinai, al cărei egumen a și fost. Fiindcă în Cuvântul V al lucrării sale Scara dumnezeiescului urcuș, tradusă de vrednicul de pomenire Părintele profesor Dumitru Stăniloae, Sfântul Ioan înșiră pe mai multe pagini starea de pocăință și smerenie adâncă a acelor călugări, vom încerca să rezumăm, pe cât posibil, cele expuse de autorul patristic și apoi să brodăm pe marginea celor menționate și câteva scurte comentarii.

Astfel, citim că Sfântul Ioan, auzind de această mănăstire, a dorit cu ardoare să vadă cele întâmplate acolo.  

Manifestarea pocăinței la cei din mănăstirea numită închisoare

Ajungând în mănăstirea celor ce se pocăiau și în locul celor ce plângeau cu adevărat, în acel iad al pocăinței, a văzut într-adevăr, „cele ce ochiul omului nepăsător nu le-a văzut și la inima omului trândav nu s-au suit” (I Cor. 2, 9), lucruri și cuvinte care pot să-L silească pe Dumnezeu, îndeletniciri și chipuri de viață care pot trezi în scurt timp iubirea Lui de oameni.

A văzut pe unii din călugării aceia, stând toată noaptea până dimineața afară, în aer liber, cu picioarele nemișcate, clătinându-se de somn în chip jalnic, prin silirea firii, și nedăruindu-și nici un pic de odihnă, ci lovindu-se și trezindu-se cu ocărâri și certări; pe alții privind cu jale la cer și cerând de acolo ajutor cu tânguiri și strigări. Pe alții, i-a văzut stând la rugăciune și legându-și mâinile la spate ca niște osândiți. Ei își țineau fața întristată, aplecată la pământ și se osândeau, socotindu-se nevrednici să privească la ceruri, ba neputând nici măcar să spună ceva sau să se roage lui Dumnezeu. Continuând șirul expunerii, mărturisește că a văzut pe alții, șezând pe pământ în sac și cenușă și acoperindu-și fața cu genunchii și bătându-și fruntea de pământ. Pe alții, lovindu-și mereu pieptul și chemându-și înapoi sufletul și viața lor, cu referire bineînțeles la viața lor veșnică, ca pe cea proprie lor, rechemându-și sufletul lor mort prin păcat. Unii dintre aceștia udau pământul cu lacrimi. Alții, fiind lipsiți de lacrimi, se loveau pe ei înșiși, alții se văitau pentru sufletele lor, ca pentru niște morți, neputând să rabde strâmtoarea inimii lor, iar alții gemeau cu inima, dar cu gura împiedicau sunetul tânguirii; însă deoarece nu mai puteau să-l țină, țipau pe neașteptate. Continuând, Sfântul Ioan Scărarul mai precizează că a văzut acolo pe unii ca ieșiți din ei înșiși în felul purtării și al gândirii, pierduți și întunecați de multa mâhnire și nesimțitori față de toate cele ale vieții, scufundați în adâncul smereniei și frigându-și în focul întristării lacrimile ochilor, pe alții, zăcând jos îngândurați și căutând la pământ, mișcându-și capetele, și răcnind ca niște lei, din străfundul inimii și scrâșnind din dinți și suspinând. Unii dintre aceia cereau cu bună nădejde iertarea de toate și se rugau. Alții, dintr-o smerenie negrăită, se osândeau, socotindu-se nevrednici de iertare și nefiind în stare să se apere, strigau către Dumnezeu. Unii se rugau să fie pedepsiți aici, în viața aceasta și să fie miluiți acolo, în viața viitoare. Erau acolo multe suflete smerite, zdrobite și încovoiate sub greutatea sarcinii și putând să înmoaie însăși nesimțirea pietrelor cu glasurile ce strigau către Dumnezeu. Căci ziceau, căutând în jos, la pământ: „Știm, știm că suntem vrednici de toată pedeapsa și chinuirea. Și pe drept cuvânt. Că nu ne ajunge puterea de a răspunde pentru mulțimea datoriilor noastre, nici de vom ruga toată lumea să plângă pentru noi. Numai atâta dorim, numai atâta ne rugăm, numai atâta cerem: «nu cu mânia Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pierzi pe noi» (Ps. 6, 1; 37, 1), nici după judecata Ta cea dreaptă să ne trimiți pe noi la chinuri. Ci cruță-ne și ne va fi de ajuns, ca să ne izbăvim de marea Ta amenințare și de chinurile cele fără de nume și ascunse. Pentru că nu îndrăznim să cerem iertarea deplină. Căci cum am îndrăzni noi, cei ce nu ne-am păzit nepătată făgăduința noastră, ci am întinat-o după iubirea Ta de oameni și după iertarea de mai înainte!”. Se mai puteau vedea acolo oameni îndurând chinuri și încovoiați până la sfârșitul vieții lor, umblând toată ziua întristați,  uitând să mănânce pâinea lor, iar apa lor bând-o amestecată cu plânsul și mâncându-și pâinea tăvălită în cenușă și praf. Se puteau vedea alții având pielea lipită de oase și fiind uscați ca iarba veștedă (Ps. 37, 6; 101, 6). Nimic altceva nu se putea auzi de la ei decât cuvintele: „Vai, vai, vai! Of, of! E drept, e drept! Cruță-mă, cruță-mă, Stăpâne!”. Unii ziceau: „Miluiește-mă!, miluiește-mă!”. Iar alții mai jalnic: „Iartă-mă, Stăpâne! Iartă-mă, de se poate!”. Unii se pedepseau pe ei înșiși în arșiță, alții se chinuiau în frig. Unii gustând puțină apă, se opreau îndată; gustau doar atâta cât să nu moară de sete; alții, împărtășindu-se de puțină pâine, aruncau restul cu mâna departe de ei, numindu-se nevrednici de hrana cuvântătoare, ca unii ce au săvârșit faptele celor necuvântătoare. Nici gând de vreo izbucnire a lor în râs, nici pomeneală de vreo vorbărie fără rost sau vreo faptă a iuțimii sau vreuna de mânie ori vreo împotrivire în cuvânt. „Unde – mărturisește Scărarul –, vreo sărbătoare? Unde vreo îndrăzneală? Unde, vreo lecuire a trupului? Unde, vreo urmă de slavă deșartă? Unde, vreo nădejde de desfătare? Unde, gândul la vin? Unde, gustarea vreunor poame? Unde, mângâierea de conținutul vreunor oale? Unde, îndulcirea gâtlejului? Nădejdea tuturor acestora se stinsese la ei. Unde se vedea la ei grija de ceva pământesc? Unde, gândul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea”. Acestea le spuneau, le cugetau și le strigau neîncetat către Dumnezeu. Unii, bătându-și cu putere pieptul, strigau către Dumnezeu de parcă stăteau la poarta cerului: „Deschide-ne, Judecătorule, deschide-ne, că ne-am închis prin păcate poarta și am rămas afară”. Iar alții ziceau: „Arată-Ți numai fața Ta și îndată ne vom mântui!” (Ps. 79, 4). Alții iarăși: „Degrabă să ne întâmpine îndurările Tale, Doamne, că ne-am pierdut, că am deznădăjduit, că ne-am stins foarte”. (Ps. 78, 8; 101, 4). Unii se întrebau: „Oare Se va mai arăta Domnul de aici înainte deasupra noastră?”. Alții: „Oare trecut-a sufletul nostru peste datoria cea de nesuferit?” (Ps. 123, 4). Altul: „Oare Se va milostivi Dumnezeu Domnul de aici înainte de noi? Oare Îl vom auzi zicându-ne nouă celor din legăturile de nedezlegat: «Ieșiți!»; și celor din iadul pocăinței: «Iertați să fiți!»? Oare intrat-a strigarea noastră la urechile Domnului?”.

Toți ședeau privind pururea cu ochii sufletului lor moartea și zicând: „Oare ce ni se va întâmpla? Oare care va fi hotărârea? Oare care va fi sfârșitul nostru? Oare mai este iertare pentru noi, întunecații, smeriții, osândiții? Oare a avut cererea noastră putere să intre înaintea Domnului, sau s-a întors înapoi, pe drept cuvânt, umilită și rușinată? Oare intrând, cât folos a agonisit? Câtă bunăvoință? Cât rod a dobândit lucrarea ei? Pornind din trupuri și guri necurate și neavând multă putere, a împăcat ea oare pe Domnul cu desăvârșire, sau măcar în parte? Sau a tămăduit, măcar pe jumătate, rănile noastre, care sunt mari și au nevoie de mari dureri și sudori și de multe osteneli?”.

Unii de multe ori se întrebau unii pe alții, cu incertitudine, zicând: „Oare vom scăpa fraților? Oare ni se va împlini rugămintea? Oare va fi primită? Oare ne va deschide?”. Iar ceilalți răspundeau: „Cine știe (cum ziceau frații noștri niniviteni), de Se va răzgândi Domnul și ne izbăvi pe noi de multa muncire? Dar noi să facem ceea ce ține de noi. Și de nu se va deschide, binecuvântat să fie Domnul Dumnezeu, cel ce ne-a lăsat afară cu dreptate. Dar să stăruim, bătând până la sfârșitul vieții noastre. Poate pentru multa noastră îndrăzneală și stăruință, ne va deschide Prea Bunul”.

Pentru aceea, îndemnându-se unii pe alții, ziceau: „Să alergăm, fraților! E nevoie de alergare, de alergare cu putere, pentru că am rămas afară din buna noastră frățime. Să alergăm, necruțând trupul nostru murdar și pornit spre rele, ci să-l mortificăm – în sensul de a-l struni și smeri ca să nu mai aibă porniri desfrânate, pătimașe –, cum ne-a omorât și el pe noi”. E ceea ce și făceau acei fericiți, stăpâniți de simțul vinovăției.

Se vedeau la ei genunchi uscați de mulțimea mătăniilor; ochii topiți și scufundați înăuntru, undeva în adânc. Erau lipsiți de păr; obrajii erau răniți și arși de fierbințeala lacrimilor; fețele veștejite și galbene, nedeosebite întru nimic de fețele morților. Văzând toate acestea, Scărarul se întreabă: „Ce înseamnă greaua pătimire a celor îndrăciți pe lângă a acelora? Sau a celor îndurerați pentru morți? Sau a celor ce petrec în exil? Sau pedeapsa celor osândiți pentru omoruri? Nimic nu e chinul și pedeapsa fără de voie a acestora, pe lângă cea de bunăvoie a acelora. Și vă rog să nu socotiți cele spuse, povești, fraților”.

Când împreună osândiții simțeau pe vreunul dintre ei că se află în proximitatea morții, plângând, și plini de dor, și clătinându-și capetele în cea mai jalnică înfățișare, întrebau prin cuvinte întristate, pe cel ce se stingea, zicând către el, aprinși de milă: „Ce este frate și împreună-osândite? Cum e? Ce zici? Ce nădăjduiești? Ai dobândit prin osteneală ceea ce căutai, sau n-ai izbutit? Ai ajuns, sau n-ai reușit? Ai luat încredințarea? Sau nădejdea îți este nesigură? Ai ajuns la slobozenie? Simți în inima ta vreo luminare, sau încă e întunecată și ocărâtă? Ce spui, frate, pe scurt? Te rugăm spune-ne, ca să cunoaștem și noi cele în care vom fi. Căci timpul tău s-a încheiat și altul nu vei mai afla în veac”.

La acestea unii dintre cei ce adormeau, răspundeau: „Binecuvântat este Domnul care n-a depărtat rugăciunea noastră și mila Lui de la noi” (Ps. 65, 19). Alții iarăși: „Binecuvântat e Domnul Care nu ne-a dat pe noi spre vânarea dinților lor” (Ps. 123, 6). Dar alții ziceau cu durere: „Nu aveam încă îndrăzneala, ci așteptăm să vedem ce se va întâmpla la judecata aceea”. Alții au dat un răspuns mai dureros decât aceștia, zicând: „vai sufletului care n-a păzit făgăduința (a botezului sau a călugăriei – n. n.) neprihănită; în ceasul acesta și numai în el se va cunoaște ce s-a gătit lui”.

Mărturisirile Sfântului Ioan Scărarul

Sfântul Ioan Scărarul văzând acea neobișnuită priveliște și auzind acestea de la ei, mărturisește că „puțin a trebuit să nu deznădăjduiesc, cunoscând nepăsarea mea și asemănând-o cu greaua lor pătimire”. Bineînțeles, aceasta a izvorât, și în cazul lui, din marea sa smerenie care s-a adâncit și mai mult la vederea acelor călugări și a faptelor lor. Însăși vederea acelui loc îndemna la pocăință și la plâns. Căci cele ce altora le sunt grele și cu anevoie de primit, celor ce au căzut din virtute și din bogăția duhovnicească le sunt plăcute și ușor de primit. Pentru că sufletul care s-a lipsit de îndrăzneala de mai înainte, care a stricat pecetea curăției, s-a înstrăinat de mângâierea dumnezeiască, a călcat tocmeala cu Domnul, a stins focul lacrimilor și e lovit și împuns cu durere de amintirea lor, nu numai că primește cu toată râvna ostenelile, ci și pe sine se sârguiește prin nevoință. Și cum își aduceau aminte și de virtuțile lor de mai înainte, pierderea acestora o jeleau și o plângeau ca niște prunci. Așa făceau cu adevărat fericiții aceștia.

După ce a petrecut în închisoare 30 de zile, Sfântul Ioan Scărarul a revenit, „neputând răbda mai mult”, în obște, la marele păstor. Acesta văzându-l schimbat cu totul și tulburat la culme, cunoscând pricina schimbării lui, l-a întrebat dacă a văzut nevoințele celor ce se pocăiesc. Răspunzând, Sfântul Ioan a zis: „Am văzut, părinte, și m-am minunat și am fericit pe cei căzuți care se plâng pe ei, mai mult decât pe cei ce n-au căzut și nu se plâng pe ei; pentru că aceia prin cădere s-au ridicat la o înviere neprimejduită”. Iar acela zise: „Așa este”.

Apoi, autorul nostru patristic, precaut, dorind ca relatarea de mai sus să nu li se pară celor ce citesc acestea smintitoare, ci să fie spre zidirea sufletească și spre mântuirea lor, și pentru ca să evite eventualele bombăneli moralizatoare sau mormăieli precipitate ale unora care nu vor crede cele consemnate de el, și ca nu cumva lectorii acestor consemnări să cadă pradă deznădejdii sau să fie prinși în alte și alte lațuri demonice, precizează că omul „bărbat” câștigă din acestea „mai degrabă un bold (imbold) și o săgeată de foc și pleacă ducând râvnă în inima sa. Iar cel cu râvnă mai mică decât acesta, își cunoaște neputința sa și dobândind cu ușurință smerita cugetare, din disprețuirea de sine, aleargă după cel dintâi ... Dar cel trândav, nici să nu asculte la cele spuse, ca nu cumva să risipească și puținul pe care încă-l face, deznădăjduit cu totul, și să se întâmple cu el cuvântul care zice: «De la cel ce nu are râvnă, și ceea ce are se va lua de la el» (Mt. 25, 29)”.

Câteva însemnări pe marginea acestor mari fapte de pocăință

Poate că pe mulți dintre semenii noștri îi deconcertează și-i frapează actele de pocăință ale monahilor din mănăstirea numită închisoare, pe care le văd ca acte extreme, exagerate și indezirabile. Însă, e necesar să înțelegem că aceste manifestări de vârf ale pocăinței și ale smereniei acelora nu sunt nici pe departe – cum e posibil a le eticheta vrăjmașii credinței – fapte de simplu fachir care se expune public unor suferințe fizice sau privațiuni, cu scopuri numai de el știute, nici exagerări apocaliptice nerodnice, ori acte de sadism sau de autoflagelare, ori de smerenie forțată și chin fără rost a unora care-și fac din viață un supliciu voit și perpetuu, căci, așa cum am spus, a crede vreuna din acestea este o probă de rea-credință crasă, căci ele sunt de fapt străpungeri de inimă, altfel spus, constituie acte de căință intensificată în cel mai înalt grad, cu durere, întristare, tânguire și lacrimi, indiciu al iubirii zdrobite către Dumnezeu, al sublimei transformări și îndreptări a vieții, a pocăinței programată pe întreaga viață. Întreaga lor ființă – trup și suflet era pătrunsă de pocăință, pe care parcă o întruchipau, căci, pătrunși cu totul de aceasta și înveșmântați în ea doreau să aibă garanția sigură – încă din viața aceasta – atât a iertării păcatelor, cât și a dobândirii slavei cerești. Având siguranța că ușile Împărăției cerești sunt de fapt ușile pocăinței, acestea deschizându-se numai și numai prin pocăință, au făcut în așa fel ca aceasta să nu înceteze pe tot parcursul vieții lor, conștienți fiind că nimeni nu e fără de păcat, ci toți oamenii, în toată clipa, greșesc lui Dumnezeu, dacă nu cu fapta, apoi prin cuvânt, dacă nu prin cuvânt, apoi cu gândul. Oricât de mici ar fi păcatele, ele maculează conștiința, iar conștiința trebuie să rămână mereu curată, pentru ca atunci, la judecata finală, când se vor deschide cărțile ei, să nu se afle murdărită și împovărată de păcat, să nu mai rămână scrise în această carte faptele întunericului, și să nu constituie astfel un aspru acuzator. Dacă deci conștiința trebuie să fie păstrată curată, dar totuși zilnic se pătează, atunci tot zilnic trebuie purificată, curățită. Conchizând, s-ar putea spune: dacă toți păcătuim, toți avem nevoie de pocăință, totdeauna.

Marile fapte de pocăință și de smerenie ale cuvioșilor din mănăstirea închisoare au fost consemnate ca să ne trezească și nouă râvna duhovnicească și să o împinteneze în a interioriza pocăința și a săvârși faptele ei. Pilda acelor monahi care au urcat pe cele mai aspre dar și pe cele mai înalte culmi ale ei este folositoare și paradigmatică pentru noi pentru a ieși din amorțeala duhovnicească de zi cu zi, din superficialitatea noastră față de cele spirituale, din lehamitea păcătoasă și din lene – văzută de Părinți ca un teren de vânătoare al demonilor, căci atunci când cineva nu întreprinde nimic bun, are o neostoită grijă demonul să-i dea el de lucru.

Raportându-se la cele expuse despre călugării din mănăstirea închisoare, unii vor spune poate că este mai bine a-i admira pe aceia decât a-i urma, pledând astfel pentru o pocăință cu un anumit dozaj. E posibil să nu putem ajunge la măsurile lor de pocăință și de smerenie, însă suntem îndemnați să trezim și să intensificăm în noi măcar acea durere în suflet pentru răul comis, acea căință care să ne țină permanent treji, cu gândul la Dumnezeu, prin care să atragem iertarea și mila divină și care să ne ferească de păcate viitoare, păstrându-ne tari în credință și verticali. Avem și putința pentru aceasta, numai să nutrim dorința. Și să dorim cu adevărat, din toată inima! Câștigul nu e mare sau mic, ci e o întreagă Împărăție care e veșnică, nesfârșită ca și iubirea Preasfintei Treimi pentru noi. Dacă mai adăugăm la acestea și convicțiunea Sfântului Isaac Sirul (Cuvinte despre sfintele nevoințe,34) care consideră că „cel ce suspină un ceas, e mai bun decât cel ce folosește lumii întregi prin gândirea sa, după cum cel ce s-a văzut pe sine și păcatele sale e mai bun decât cel ce a văzut îngeri”, avem un motiv în plus care ne îndeamnă la pocăință. Să nu rămână fără nici un rod în noi aceste pilde!