În secolul al III-lea, pe vremea când împăratul Deciu pornise persecuția creștinilor, șapte tineri vărsau lacrimi pentru cei care acceptau să se închine idolilor și se lepădau de Dumnezeu. Prinși și duși la judecată, cei șapte au rămas tari în credință, iar împăratul i-a eliberat, spunându-le că le dă câteva zile de reflecție. Retrași într-o peșteră și stăruind în rugăciune, cei șapte au adormit întru veșnicie. Furios, împăratul a poruncit să le fie zidită ușa peșterii, iar cei care au făcut acesta, credincioși în taină, au gravat povestea lor pe niște plăci de plumb și le-au ascuns într-o ladă din apropiere.

După 200 de ani, în timpul lui Teodosie cel Tânăr, pe când o erezie cu privire la învierea morților submina Biserica, proprietarul terenului pe care fuseseră închiși cei 7 tineri a decis să construiască un staul. Și dând la o parte ușa peșterii, cei 7 tineri au înviat și au ieșit de acolo fără a fi suferit nici o schimbare. Și povestind despre cele întâmplate cu ei, s-au lăsat la pământ și au murit, fiind îngropați în sarcofage din aur. În următoarea noapte însă, sfinții s-au arătat și au cerut ca trupurile lor să fie lăsate pe pământul din peșteră, în așteptarea învierii.

Peștera celor 7 tineri, identificată ca fiind cea în care și-a dat sufletul Sfânta Maria Magdalena, a devenit de atunci loc de pelerinaj și este cunoscut în întreaga lume.