Dialoguri studenţeşti pe vârfuri de munte
Rareori ni se oferă posibilitatea să părăsim praful, maşinile, blocurile marilor oraşe şi să plecăm undeva, departe de toată agitaţia sufocantă a urbei. Tinerii studenţi din Iaşi ce participăm în fiecare marţi la Paraclisul studenţesc „Sfânta Cuvioasa Parascheva“ - Metocul Maicilor în cadrul activităţii „Dialoguri studenţeşti“, am hotărât ca o dată în decursul unei luni să învingem comoditatea şi inerţia oraşului şi să vizităm câte un munte şi câteva mănăstiri. Curajul de a ieşi împreună ne-a fost răsplătit cu prisos.
Cele două zile petrecute împreună, pe 19 şi 20 martie, ne-au oferit prilejul de a ne cunoaşte şi a ne descoperi şi altfel, la 1800 de metri şi la - 70C. Sâmbătă dimineaţa la 6:30 cu voia bună izvorâtă din promisiunea unei noi experienţe şi a dorului de munte, ne-am întâlnit la capela Liceului Pedagogic pentru a participa la Sfânta Liturghie. Am învăţat că este multă binecuvântare atunci când o călătorie se începe cu Sfânta Liturghie. Călătoria noastră a început la 8:30. După câteva ceasuri de drum şi de poveşti despre locuri şi oameni duhovniceşti, drumeţii noştri au ajuns la Poiana Negrii, un sat aflat la poalele munţilor Călimani şi la o distanţă de 15 kilometri de Vatra Dornei. Am coborât în braţele naturii într-un aer rece şi proaspăt care ne-a trezit instantaneu. Urcuşul spre Schitul „Sfinţii 12 Apostoli“ ocrotit şi de Acoperământul Maicii Domnului, situat la cota 1600 m, a fost o provocare pentru noi orăşenii. Dincolo de efort, traseul a fost o rugăciune şi o cură de liniştire. Râul care ne însoţea îngâna o melodie în armonie cu cântecul vântului ce sufla în crengile brazilor înalţi. Ajunşi la schit, respiram des, dar respiram pace şi, paradoxal, privind nămeţii strălucitori de zăpadă, am simţit că acolo, pe vârf de munte, voi găsi pentru aproape două zile cel mai cald loc al acestei primăveri. Părintele Chiril, unul dintre cei patru vieţuitori ai schitului, ne-a primit cu un zâmbet părintesc, cu sufletul deschis şi cu masa întinsă.
S-a lăsat seara. Razele soarelui au compus pentru noi un apus sângeriu ce m-a trimis cu gândul, fără să vreau, la jertfa martirilor din vechime.
Înainte de Priveghere, 15 din cei 27 de pelerini montaniarzi au crăpat lemne şi le-au stivuit pentru a ajuta cât de puţin părinţii şi a trăi cu sentimentul că ne-am meritat bucatele servite la masă. Bisericuţa schitului adăposteşte în simplitatea ei un duh de pace. Am participat la slujbă în cele două strane, cântând şi citind după putinţă, băieţii în dreapta şi fetele în stânga.
Dimineaţa soarele s-a ivit după munţi ca un stapân al ţinutului, trăgând curios cu ochiul să vadă ce s-a mai întâmplat în absenţa lui. În liniştea vârfului de munte, dezmorţindu-şi aripile, un vultur şi-a facut vânt spre cer şi survola văzduhul într-o inspecţie matinală. Noi, târgoveţii, zgribuliţi şi încă somnoroşi, ne-am dus trupurile în biserică, unul câte unul, cu speranţa că ne vor ajunge din urmă şi sufletele. O nouă zi, alte gânduri, cântare la slujba Sfintei Liturghii pe care încercăm de fiecare dată să o înţelegem cât mai bine, gândul că o să urcăm şi mai sus pe munte după ce vom servi masa.
După masă am plecat împreună în şirag, spre cota 1.850, spre grupul de stânci, monument al naturii, ce poartă numele „12 Apostoli“.
Zăpada stăpâneşte încă în ţinutul Călimanilor. Nu puteam să n-o răscolim, să n-o transformăm în bulgări care să zboare spre nu contează cine, ca-n vremea copilăriei. 27 de tineri fugeau prin ploaia de bulgări strălucitori ce se lansau de peste tot, stârnind zâmbete pe care unii nu le-am mai exersat din copilărie. Pentru câteva ore am uitat de examene, de griji şi de lipsuri. Unul dintre noi a rostit cu voce tare ceea ce mulţi gândeam: aveam nevoie de o ieşire ca asta. La despărţire ne-am luat rămas-bun de la părintele Chiril, un părinte cu ochi şi inimă bună, de la părintele Ioan, de la părintele Filotei, egumenul Schitului şi de la munte. Parc-am mai fi rămas o săptămână, cel puţin. Plecaţi târziu spre poale, am făcut cunoştinţă şi cu luna. O lună aproape plină ce reflecta lumina în zăpadă, luminându-ne poteca aproape ca ziua.
Natura, schitul şi părinţii, rugăciunea, zăpada, noaptea senină, oamenii dragi de primprejur, aerul proaspăt ne-au adus aminte de normalitate. De multe ori nu ne dorim mai mult decât normalitate. Mulţumim lui Răzvan T. care a organizat această drumeţie-pelerinaj şi celor din ASCOR care se îngrijesc să creeze momente de normalitate, momente în care reuşim să ne vedem unii pe alţii în lumină curată, să vedem ceea ce este mai frumos în oamenii de lângă noi, iar ei să vadă ceea ce este mai frumos în noi. (Alexandru Cuţuhan, student la Facultatea de Inginerie Electrică, membru ASCOR Iaşi)
