În familia Baciu din Tufeștii de Sus, Scânteia, s-au născut 11 copii. Zece dintre ei au vârste cuprinse între 7 și 26 de ani, iar pentru unul… numărătoarea s-a oprit. De cinci ani, Alin-Ionuț îi veghează pe cei dragi din Cer.

„Mie niciodată nu mi s-a părut că sunt mulți copii. N-am avut timp să mă gândesc că e greu”, mărturisește mama celor 11. Poate că oamenii i-au mai judecat pe părinții Mariana și Constantin, dar aceștia au știut întotdeauna că gura lumii e slobodă și n-au plecat urechea la bârfe. „Dumnezeu mi i-a dat. Eu știam toate metodele prin care aș fi putut să nu îi fac, dar nu am vrut să apelez la ele. Am făcut 11 copii cu conștiința faptului că e greu, dar știind că Dumnezeu le rânduiește pe toate”.

Iar Dumnezeu i-a ținut uniți și în putere de muncă, sănătoși. An de an și parcă prunc cu prunc, au învățat să crească și să-și îmbunătățească traiul. „Am făcut acte pe-o casă, cu banii de la nuntă. Dar casa a ars când o aveam pe Mihaela. Apoi ne-am mutat la socri, unde l-am făcut pe Gabriel. După ce-a murit bunicul lui Constantin, am venit în căsuța lui cu o singură cameră. Era aici, mai sus, în curtea în care locuim astăzi. S-au născut Mălina și Bianca. Iar casa aceasta am început s-o facem când eram însărcinată cu Alin, băiatul care ne-a murit”. Pic cu pic, au reușit să facă două camere, din care una, cu sobă, e folosită și ca bucătărie pe timp de iarnă. Apoi s-a mai adăugat o încăpere numită acum cameră de oaspeți. În cele două camere care se încălzesc de la sobă dorm părinții și cei șase copii de la 18 ani în jos, iar oaspeți le mai sunt, uneori, ceilalți patru copii crescuți și plecați de acasă, care se mai întorc cu familia sau cu prietenii lor. 

Șase dintre copii sunt încă sub aripa protectoare a părinților

Ștefan și Rareș au 7, respectiv 9 ani. Ei sunt cei mai mici și învață la școala din sat. Raul are 11 ani, iar Denisa – 13. Pentru că sunt în clasele a V-a și a VII-a, ei fac naveta în satul vecin, la Bodești. Raluca are 16 ani și este elevă în Iași, în ultimul an de școală profesională, la Chimie industrială. Mădălin e major de puțin timp, a ieșit electrician de pe băncile școlii și lucrează cu tatăl lui pe șantier, ziler în construcții. Aceștia sunt copiii pe care părinții încă îi mai au în grijă.

Bianca are 21 de ani, e mutată în Iași și lucrează la un fast-food. Mălina, de 23 de ani și Gabriel, de 25 de ani, sunt plecați în Anglia, iar Mihaela, de 26 de ani, e singura deja măritată într-un sat vecin și cea care le-a oferit Marianei și lui Constantin prima nepoată. Toți cei patru au făcut liceul. Întotdeauna educația copiilor a însemnat, pentru părinți, o prioritate. „De când a plecat Mihaela la liceu, și apoi, an de an, și ceilalți, n-am mai putut face reparații prea mari la casă. Am mai dat cu un var, dar atât. În schimb, niciodată nu am lăsat să se cunoască printre colegii lor și profesori că am copii mai mulți și că n-au la fel ca ceilalți – de la igienă și o haină bună, până la bani de transport și de mâncare și tot ce-a fost nevoie la școală, ca să învețe și să se poată pregăti pentru fiecare oră. Și-am primit și răsplată, că întotdeauna am fost mândră când mi i-au lăudat profesorii”, povestește mama Mariana.

În tot ceea ce spune și în comportamentul și-n veselia copiilor se observă mediul sănătos și frumos, stabil emoțional și plin de credință în care întreaga familie s-a dezvoltat. Când nu e la muncă pe șantier, tatăl Constantin este paraclisier la biserica satului. El deschide primul biserica, apoi vin și ceilalți ai casei, la Liturghie, unindu-se în rugăciune și în slavă adusă lui Dumnezeu pentru toate. După slujbă, toți îl vizitează pe Alin la mormânt și stau de vorbă cu el. „A fost greu, că s-a dus într-o săptămână”, spune mama și ochii copiilor mai mari se umplu de lacrimi.

Printre tot felul de lipsuri materiale, pe care uneori nici nu le sesizează, aceasta e sigura lipsă cu adevărat sfâșietoare. „Eu mi-aș dori să mai avem momente în care să fim cu toată casa plină, cu toți frații mei. Și cu Alin”, accentuează Ștefan, mezinul familiei. Avea 2 ani și un pic când i-a murit frățiorul și nu-l mai știe decât din fotografia ce stă la loc de cinste în camera de oaspeți.

Întotdeauna a existat un salariu în casă

Lipsurile materiale, după cum am spus… parcă nici n-ar fi. „Pentru prima dată în viață am primit niște sacoșe cu daruri acum câțiva ani, de la Pro Vita. Până atunci noi niciodată nu primiserăm nimic. Știam că există ajutoare pentru familiile cu mai mulți copii – dar dacă mereu Constantin a muncit și a avut salariu, nu mai dădea nimeni un alt ajutor. Așa că, atunci când au apărut cei de la Pro Vita în viața noastră, nici nu știam cum să ne comportăm. Dacă să ne fie rușine, dacă să ne bucurăm…”, povestește cu sinceritate Mariana.

Sinceritatea aceasta și viața frumos trăită, armonia din familie și bucuria copiilor de a se avea unul pe celălalt sunt aspecte pentru care merită să tragem un semnal de alarmă. Căci tocmai oamenii care nu cer, care fac tot posibilul să se descurce prin propriile forțe, care țin la copilărie și care nu pun pe umerii pruncilor povara greutăților sunt de apreciat și de încurajat. De ajutat.

Cu ce i-am putea ajuta? Ridică din umeri. Dar noi știm că n-au mai astupat demult găurile de pe la casă. Că vine iarna și că e nevoie de lemne. Că mașina de spălat e stricată de ceva timp. Că orice ajutor constând în alimente, în îmbrăcăminte sau încălțăminte nu are cum să fie de neglijat.

Unii oameni nu cer. Unii oameni nu arată că au nevoie. Și tocmai de aceea, cu zâmbetul pe buze, merită oricând să primească un dar pentru copii.

Donează dacă vrei să fii un erou pentru cei 6 copii  aflați încă în grija familiei Baciu! Punem împreună o cărămidă la temelia unui vis: https://darpentrucopii.ro/doneaza?pid=21!