„Poveştile româneşti“ ale artistului plastic Lucian Săcrieru-Dragomir

1 Aprilie 2011 09:02 Oana Nistor Educaţie

Copiii şi adulţii cu suflet de copil sunt invitaţi în aceste zile să păşească într-o lume de basm redată cu multă acurateţe şi gingăşie de artistul plastic Lucian Săcrieru-Dragomir. "Poveştile româneşti", o seamă de lucrări de grafică şi ilustraţii în culoare, pot fi descoperite la Galeria de Artă "Grand Hotel Traian" până la data de 21 aprilie, între orele 8:00-22:00. Artistul, cunoscut mai cu seamă prin intermediul lucrărilor de grafică, ne-a dezvăluit, într-un interviu, preocuparea sa faţă de arta adevărată, dar şi dragostea pentru copilărie şi pentru poveştile de odinioară, care trebuie redescoperite, cu alţi ochi, în fiecare etapă a vieţii noastre.

Domnule Lucian Săcrieru-Dragomir, în 2003 aţi îndemnat publicul iubitor de artă să privească pe fereastră. Ce descoperim când tragem cu ochiul prin fereastra dumneavoastră?

O seamă de lucrări inspirate de Iaşi, inspirate de primăvară, de lucrurile pe care le descopăr cu ochiul sufletului. Am avut curiozitatea de a învăţa mai multe tehnici; am învăţat pictura în ulei la facultate, acum aproape 20 de ani, după care am aprofundat şi grafica. De altfel, sunt cunoscut cu precădere datorită lucrărilor mele de grafică, întotdeauna în expoziţiile mele am unit grafica cu pictura. Dar am lucrat mult în tuş, în acuarelă, după aceea am experimentat şi grafica pe calculator; şi fotografia constituie, de câţiva ani, o pasiune pentru mine.

Arta înseamnă joc, descoperire, curiozitate şi chiar revelaţie

Care este diferenţa între grafica pe calculator şi grafica pe hârtie?

Ilustraţiile "Poveştilor româneşti" au fost realizate într-un mixaj, am desenat şi am corectat mai întâi în tuş personajele şi după aceea le-am colorat pe calculator. Dar, dacă mă întrebaţi, sunt lucruri diferite şi ca stare, şi ca mod de a compune, grafica pe calculator înseamnă mai ales pentru mine portret. Portret într-un mod cât mai neobişnuit, cu multe accente colorate, cu mai multe elemene...

Vă jucaţi mai mult când faceţi grafică pe calculator? Există acest avantaj?

Dar arta înseamnă joc, descoperire, curiozitate şi, la un moment dat, chiar revelaţie, pentru că ajungi să te uimeşti de ceea ce ai realizat. Şi atunci când eşti tu uimit de jocul tău şi descoperi că ai aflat ceva nou, atunci totul capătă sens şi ai ce spune.

Ce este mai important de transmis prin artă? Idei, forme sau sentimente? Sau, în măsura în care se poate, toate trei?

Într-adevăr, toate se leagă. Un artist începe de la o idee, care vine ca o străfulgerare, şi îşi doreşte să o exprime într-un mod unic. Atunci caută o formă, o culoare, un spaţiu care să le cuprindă pe toate. Descoperă apoi că ideea a căpătat forma perfectă, bineînţeles din punctul său de vedere, al artistului, pentru că perfecţiunea este ceva destul de greu de atins şi de exprimat, care capătă valenţele timpului trăit de artist. Există, de exemplu, o perfecţiune a Renaşterii, a stilului Baroc, a Impresionismului, a Suprarealismului, astăzi a timpului postmodern; din păcate, postmodernismul este o bătaie de joc pentru că mimează, pentru că ia într-un stil ironic toate descoperirile făcute cu trudă de-a lungul secolelor. Postmodernul, practic, nu mai are ce spune şi atunci, pur şi simplu, se reiau temele vechi într-o manieră cinică. Un postmodern nu poate fi un creştin. Fără îndoială însă că va urma redescoperirea umanului, a frumuseţii, a adevărului, a binelui.

Mi-am dat seama cât de frumoase sunt poveştile româneşti

De la ce idee aţi pornit atunci când aţi început să daţi viaţă personajelor din "Poveştile româneşti"?

Noi, românii, avem un tezaur excepţional. Am comparat poveştile noastre cu altele, în special din cultura germană şi indiană, şi mi-am dat seama cât de frumoase sunt poveştile româneşti şi ce personaje extraordinare întâlnim, autentice. Am mai descoperit însă cu părere de rău că acest areal de investigare artistică este foarte puţin ilustrat. Personajele din "Poveştile româneşti" (care apar la Mihai Eminescu, Ion Creangă, dar şi în basmele culese de Petre Ispirescu, Victor Eftimiu, fraţii Albert şi Artur Schott) le-am reprezentat în grafica în tuş: Făt Frumos, Zâna Zorilor, Ileana Cosânzeana, Moş Cucoş Cocoloş (arhetipul povestitorului inventat de Victor Eftimiu), balaurul cu şapte capete, scorpiile, Muma Pădurii, toate personaje tipice poveştilor româneşti.

Ilustraţiile în culoare sunt realizate în tehnica care îmbină grafica clasică cu a calculatorului: sunt desenate pe hârtie şi apoi colorate cu ajutorul calculatorului. În total 46 de lucrări.

Le-aţi prezentat pentru prima dată la Festivalul Berliner Marchentage "Die Donau - Ein Marchenfluss", "Dunărea - un fluviu al poveştilor", în anul 2006.

Tocmai pentru că trebuia să le prezint la acest eveniment de anvergură le-am creat în dimensiuni relativ mici, pentru a fi transportate în siguranţă. "Poveştile Româneşti" au fost bine primite la Berlin cu ocazia celei de-a 17-a ediţii a Festivalului, unde România era invitată pentru prima oară, ca ţară riverană Dunării. România a participat cu povestitori, cu un ansamblu de datini şi obiceiuri româneşti, Teatrul "Ţăndărică" din Bucureşti, care a prezentat "Capra cu trei iezi" într-o variantă mai puţin obişnuită. A existat şi o seară a povestitorilor şi am fost uimit să văd că, din cei şase prezentatori, patru dintre ei se inspiraseră din poveştile româneşti. Un povestitor german a ales să prezinte, de exemplu, "Fata săracului cea isteaţă", culeasă de Petre Ispirescu.

Putem aşadar oricând să deschidem uşa cu bucurie celor care doresc să cunoască sufletul autentic al poporului român, care iese în evidenţă şi prin poveştile noastre. Mă uimeşte cât de bogat era sufletul ţăranului român în urmă cu 200 de ani, cât de multe ştia, nefiind afectat de bârfe, de jocuri distrugătoare etc. Creangă, de exemplu, ne scoate magistral în evidenţă aceste lucruri frumoase.

Sunteţi foarte atras de lumea copilăriei...

La Festivalul berlinez trebuia să le spun copiilor o poveste românească şi, după aceea, să o ilustrăm, în final prezentând o expoziţie cu aceste lucrări. A fost o experienţă specială pentru mine, lucrasem în învăţământ, ştiam rigorile învăţământului şi metodele prin care îi poţi apropia pe copii de artă. Copiii comunică mult mai uşor prin artă, natural, se deschid în mod firesc; ei sunt foarte fericiţi atunci când desenează, atunci când descoperă lumea prin intermediul picturii. Transmit mult mai multe sentimente, pentru că ei sunt liberi; de aceea avem de învăţăt de la copii şi observ mereu asta.

Dacă vrem să descoperim lumea şi s-o reînnoim trebuie să o facem cu ochi de copil; altfel suntem obosiţi, suntem luaţi de tăvălugul evenimentelor cotidiene şi nu mai avem ce spune. Ne putem curăţa sufletul şi ochiul rediscutând, redescoperind întreaga lume împreună cu copiii.

Veţi continua să surprindeţi în arta dvs personajele din poveşti?

Sigur că da. Sunt multe personaje pe care încă nu le-am ilustrat şi doresc să le dau viaţă. Mă gândesc aici la Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, după aceea Craii care apar în Harap-Alb, Împăratul Verde cu fiicele sale, multe, foarte multe personaje care trebuie să prindă realitate. Toate aceste personaje le port mereu cu mine şi, pe măsură ce le deprind toate detaliile, le aşez pe hârtie. Poveştile sunt pline de detalii neaşteptate... le citim cu un ochi şi cu suflet de copil când suntem mici, apoi revenim asupra lor şi descoperim frumuseţea limbajului şi istorisirea. Mai târziu vedem personajele şi castelele cu totul şi cu totul de aur sau de aramă, lumina pură din pădurile de argint, modul de înştiinţare a veştilor, frumuseţea detaliilor.

Vorbiţi cu entuziasm de rădăcinile noastre, despre frumuseţea ţăranului român autentic. De unde această atracţie spre folclorul românesc?

De la bunicii mei, nişte ţărani autentici din Bojila - Mădârjac, un ţinut cu păduri pline de brebenei şi lalele sălbatice, de lumina soarelui ivit victorios de după nori. O atmosferă de basm, de care îmi aduc aminte mereu cu drag. În vacanţe mergeam mereu la ţară, la bunici, iar după fiecare ajutor dat în gospodărie, după fiecare strânsură a fânului, mă retrăgeam şi citeam poveşti.

Sunteţi, aşadar, îndrăgostit în mod iremediabil de poveştile româneşti...

Da. Şi consider că, într-adevăr, reprezintă un tezaur atât pentru oamenii cu suflet de copil, cât mai ales pentru copii, pe care trebuie să-i îndreptăm spre cunoaşterea poveştilor româneşti. Cele cu adevărat autentice, culese de acolo de unde ele au şi izvorât.

Am curiozitatea de copil, am multe amintiri foarte frumoase din copilărie, pe care n-am să pot precum Creangă să le istorisesc, dar am să pot cu ajutorul lor să însufleţesc pictura mea; când voi observa că pictura mea este vie, voi ştie unde este izvorul.

Arta autentică nu poate avea un izvor care să pornească decât de la Dumnezeu

În frânturi de jurnal spuneţi la un moment dat că doriţi să deveniţi un arhanghel al picturii adevărate. Ce înţelegeţi prin pictura adevărată?

Este pictura realizată şi redescoperită prin sentiment, atunci când nu îţi doreşti să şochezi, să brutalizezi, aşa cum se întâmplă în arta postmodernă. Artistul contemporan mai mult distruge decât construieşte şi un arhanghel al artei este acel artist care redescoperă rădăcinile umanităţii sale, ale artei sale, propunând un chip primenit, un chip viu, puternic şi sunt mulţi artişti care fac acest lucru. Este un proiect artistic pentru mine, un proiect de revigorare a artei, de a reuşi prin arta mea să aduc un suflu nou. Dacă nu am ce spune, nu pictez; când artistul simte că nu mai are vlagă şi nu mai reuşeşte să intre în comuniune cu Dumnezeu, atunci nu mai pictează. Şi nu pictează ani de zile, tocmai pentru ca să nu rănească, să nu dezvăluie chipuri seci, goale.

Sunteţi un arhanghel al artei?

Asta se va vedea după ani şi ani. După cum v-aţi dat seama, acolo era vorba de un manifest, ceea ce mi-am propus la acel moment, şi, dacă reuşesc, este vorba de o muncă de ani de zile şi se va vedea încet-încet.

Care este legătura dvs cu Dumnezeu? În ce măsură credinţa s-a regăsit în munca dvs?

Despre legătura propriu-zisă cu Dumnezeu nu se poate vorbi prea mult, pentru că ţine de fiinţa mea interioară. Pot spune însă cu certitudine că arta autentică şi revelată nu poate avea un izvor care să pornească decât de la Dumnezeu; nu pot primi acest adevăr decât atunci când sunt sincer, când sunt atent cu rădăcinile eului meu... Bineînţeles că e o luptă de a nu mă abate, de a nu cădea, de a nu fi mândru, de a nu fi dornic de slavă deşartă. Artistul îşi doreşte faima, dar faima ucide. O faimă care vine prea devreme sau care vine din partea unui public necunoscător, un public facil, care doreşte lucruri pe care le poate înţelege uşor şi cu care se poate delecta. Când artistul este într-o relaţie adâncă şi profundă cu Dumnezeu, ceea ce de altfel orice creştin ar trebui să-şi dorească, începe să-şi pună probleme şi viaţa lui devine un itinerariu marcat cu revelaţii, descoperiri, cu înfrângeri, dar şi cu reîntineriri.

Aţi realizat şi ilustraţii pentru cărţi...

"Vum şi Vâj, camioanele năzdrăvane", este una dintre ele, la care am lucrat împreună cu pr. Ovidiu Ciubotaru, care a scris textele. O carte la care ţin însă foarte mult şi care a fost o uimire şi pentru mine, pentru că mi-am dorit un stil original, dar şi cu profundă inspiraţie creştină este "Viaţa Sfântului Ioan Botezătorul", carte care se găseşte la Librăria "Doxologia". Acolo am încercat să descopăr într-o manieră autentic şi profund românească chipul Sfântului Ioan Botezătorul, pe care l-am redat atât pentru copii, cât şi pentru oamenii maturi care se apropie cu un soi de copilărească curiozitate.

În învăţământ nu se reuşeşte să se cultive gustul pentru desen

Cum sunt chipurile sfinţilor care ies din vârful creionului dvs? Pictaţi şi icoane?

Aş vrea să fie cu o trăire omenească care să se citească pe chipul lor, să fie chipuri de lumină. Am avut tentative de a picta icoane, însă deocamdată nu sunt pregătit; sunt un artist al timpului acestuia, care e un timp frământat, plin de traume, de angoase. Când un artist pictează icoane este vorba în primul rând de o responsabilitate mai mare, pentru că vor fi poate generaţii care se vor ruga la icoana aceea şi depinde de artist dacă va reuşi ca acel chip să transmită îndumnezeirea, frumuseţea sufletului creştin şi să îmbie la rugăciune.

Dar şi prin ilustraţii pot mult mai uşor să mă apropii de un alt tezaur pe care-l avem, tezaurul iconografiei bizantine, astfel că voi continua pe această cale până la momentul când voi considera că voi fi cu adevărat pregătit să pictez icoane.

Aţi expus în România şi în Germania, iar lucrările dvs se regăsesc în mai multe colecţii personale atât în ţară, cât şi în străinătate. Cum este receptată arta aici şi dincolo?

Este o diferenţă foarte mare între modul de receptare a artei a unui francez, german, român etc. Am observat că sunt oameni care au cultura, au dispoziţia de a recepta arta şi au şi o posibilitate financiară de a cumpăra lucrări. La noi, culmea, sunt foarte mulţi oameni avizaţi, care nu au bani pentru a achiziţiona arta adevărată, în schimb sunt şi oameni foarte bogaţi, care cumpără din plin kitchuri. Aceasta este aberaţia lumii în care trăim: foarte mulţi oameni cu bani comandă la preţuri enorme kitch-uri. Dacă vorbim despre arta mea, şi aici, şi în afară, este bine primită.

Am observat însă că întotdeauna pentru străini există o curiozitate şi un mod de a pune întrebări, nu cumpără tablourile ca pe nişte suveniruri, şi asta m-a bucurat foarte mult, pentru că arta redusă la suvenir nu înseamnă nimic.

Putem vorbi despre aceeaşi curiozitate şi în România?

La noi sunt însă nişte carenţe care se păstrează încă. În învăţământ nu se reuşeşte să se cultive un gust, care, de altfel, este cerut chiar de copii. Foarte mulţi copii sunt talentaţi la desen, după aceea îşi pierd încet-încet interesul şi rămân doar cei de cursă lungă şi care îşi doresc o carieră în arte. Dacă acest talent nativ ar fi cultivat şi nu ar fi făcute cu superficialitate materii precum desenul, pictura, muzica, s-ar cultiva un bun gust. Copiii sunt excepţionali la început în lucrurile cele bune, parcă ar trăi în rai; ulterior însă aceste adevăruri, aceste daruri, se pot perverti şi aici trebuie să intervină rolul profesorilor, al învăţătorilor, al părinţilor, ca aceste daruri să nu se distrugă.

Încurajându-le activităţile artistice şi fiind exigenţi, le vom dezvolta dragostea pentru frumos. De asemenea, dacă le arătăm copiilor valorile verificate şi şlefuite de timp, ei nu se vor rătăci.

Ce planuri artistice de viitor aveţi?

Urmează două expoziţii de peisaj, una dedicată Balcicului românesc, interbelic al Regiei Maria. Va fi o expoziţie mixtă, pictură în ulei, desen şi fotografie. Apoi o altă expoziţie de peisaj, dedicată Rhodosului, Insula Soarelui. De asemenea, vă pot spune cu certitudine că mă voi întâlni cu copiii prin poveştile româneşti, care trebuie redescoperite.

Lucian Săcrieru-Dragomir, pasionat de pictura figurativă

Pictor profesionist şi graphic designer, Lucian Săcrieru-Dragomir este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, filiala Iaşi, din 1996, absolvent al Academiei de Arte Frumoase "George Enescu" din Iaşi, promoţia 1995, specializarea pictură de şevalet. Este designer la Editura "Doxologia" a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Printre numeroasele expoziţii personale amintim: august 2010, "Femeia din Triandameron"; noiembrie 2006, Berlin, "Poveştile româneşti"; septembrie 2003 - "Providenţă", Centre Culturel Français de Iaşi; decembrie 2002, deschiderea oficială a Pinacotecii Mănăstirii Golia (peste 50 de lucrări personale reunite într-o expoziţie permanentă); octombrie 2000, "Concert clasic pe Roşu şi Albastru", Deutsches Kulturzentrum aus Iaşi; septembrie 1998, "Cebra", grafică pe calculator, Neuhaus-Wolfsburg - Germania.

Începând cu anul 1995, Lucian Săcrieru-Dragomir a participat la 18 expoziţii de grup desfăşurate în România, Germania şi Elveţia, iar lucrările sale pot fi regăsite în colecţii de artă din România, Germania, Marea Britanie, Elveţia, SUA, Japonia.

 

Citește alte articole despre: copil, artist, desen, Lucian Săcrieru, poveste

De la același autor

Ultimele din categorie