Definirea conștiinței de neam

Emil Rebreanu, al cincilea din cei 14 copii ai familiei Vasile și Ludovica Rebreanu, a venit pe lume în dimineața zilei de 17 decembrie 1891, în satul Maieru. Cu șase ani mai mic decât Liviu, viitorul scriitor, alături de care nu-și petrece foarte mult timp, Emil era o îmbinare între gingășie și bărbăție, iar adolescența i-a oferit multiple ocazii pentru a se defini, mai ales în contextul social existent la acea vreme.

După ce devine elev al liceului maghiar din Bistrița, acesta ia contact cu realitatea politică și își dă seama că apărarea naționalității române se transformă într-o luptă. În semn de revoltă, recită versurile imnului „Deșteaptă-te române”, moment care se transformă într-un conflict aprins cu colegii unguri. După acest incident, părinții preferă să nu-l mai trimită la școală, însă,  la vârsta de 16 ani, Emil hotărăște să-și ia viața în piept și își caută de lucru. În urma mai multor încercări, în 1910, devine ajutor de notar într-o comună lângă Cluj și se înscrie ca elev particular la liceul din Turda, unde promovează clasa a treia și a patra, apoi a cincea și a șasea, la liceul din Șimelu. Aici, condițiile de viață ale lui Emil sunt dintre cele mai rele. Lipsa hranei consistente și a căldurii își vor pune amprenta pe sănătatea lui, iar asta se va vedea și în timpul războiului. Liviu, fratele mai mare căruia îi scrie periodic, se află la București. 

În această perioadă din viață, lui Emil i se conturează marele vis de a pleca în România. Era în vara lui 1913.   

A murit încercând să treacă în România

Anul 1914 aduce începutul războiului dintre cele două blocuri politico-militare, Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) și Antanta (Franța, Rusia și Anglia). România se alătură Antantei în 1916. Spre deosebie de Apostol Bologa, care hotărăște volunar să plece, Emil s-a văzut obligat să se înroleze în armată alături de „liniașii” austrieci. După atentatul de la Sarajevo, pleacă la unitate și apoi pe front, pentru prima dată pe câmpiile Galiției.

Greutatea luptei și suferința camarazilor sunt generatoare ale unui zbucium sufletesc pe care-l transpune în scrisorile adresate familiei. Dorința de a-și îndeplini datoria de luptător este puternic pusă la încercare de evenimentele de pe front. Momentul intrării României în război conturează în inima lui teama că ar putea fi silit să lupte împotriva fratelui său Liviu și începe să se gândească serios la ideea dezertării la români. Nu își pune planul în practică, pentru că familia sa ar fi suferit consecințele, dar Emil și-ar fi dorit să strige că e român și să plece. Mai mult decât atât, visa să treacă munții și să-i ia și pe ai lui cu el. De altfel, grija pentru familie este a doua mare frământare care-l macină pe toată perioada experienței de pe front și niciun moment nu încetează să comunice cu ei.

 Însă lucrurile nu erau chiar atât de simple cum spera.    

Cu o lună înainte de încercarea de a  fugi dintre austro-ungari, Emil făcea parte din a 16-a brigadă de infanterie, în Ghimeș. Această ultimă lună e marcată de incapacitatea de a lua o hotărâre. Silit să se lupte cu armata care apăra Ardealul, din rândurile căreia credea că face parte și fratele său Liviu, Emil devine victima marii încercări de a trece în România.

În ultima zi, scrie familiei și semnează cu nume necunoscut. 

“ Scumpii mei,

Mâine merg în spital. Boala mi s-a agravat. Nu-mi mai scrieți până ce nu voi ști cu siguranță unde mă voi stabili pe mai multă vreme. Cred că voi merge în Abazia ori la băile din Tatra.

Despre ce s-a întâmplat la voi, știu tot. Un scandal nemaipomenit. Dar să nu luați în socoteală prostiile acelea. Tot ce-or dus, deja voi le veți căpăta îndărăt. O să vă scriu mai pe larg dacă voi ajunge într-un spital mai mare. Curagiu și resemnare.Toate le vom învinge.

                                                                                                Vă sărut cu mult, mult drag:

                                                                                                                                    Ubald “

Simțindu-se măcinat de boală, cere să fie internat la spital. Acesta este momentul în care, deși nu-l ajută puterile, părăsește pe ascuns locul infirmeriei brigăzii și, în noapte de 10 spre 11 mai, încearcă să se strecoare printre rețelele de sârmă ghimpată.

Este prins și spânzurat.

Locul pădurii spânzuraților

Locul morții lui Apostol Bologa din „Pădurea spânzuraților”, respectiv Emil Rebreanu, există cu adevărat. Din 1985, de la centenarul nașterii lui Emil, puțin mai jos de locul care păstrează încă ruinele fostei granițe, se săvârșesc slujbe pentru pomenirea eroului. Mormântul a fost identificat în anul 1920 de căpitanul Procopiu Strat, membru al familiei Rebreanu. La data de 7 septembrie 1921, Liviu Rebreanu face o adresă către Societatea Monumentelor eroilor cazuţi în război, cerând exhumarea fratelui său, eroul martir Emil Rebreanu. Societatea trimite adresa la garnizoana militară şi Prefectura din Bacău pentru organizarea onorurilor cuvenite. Ceremonia reînhumării eroului are loc pe 2 octombrie 1921, fiind urmată de înălţarea monumentului comemorativ, finalizat în anul 1922 prin grija aceleiaşi societaţi.

Noul monument, ridicat în memoria acestuia, a fost inaugurat în data de 10 noiembrie 2012. Slujba de sfințire a fost oficiată de Înalt Preasfinţitul Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei şi de PS Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.

**

În fața adversarilor români, sufletul lui Emil este înspăimântat, iar lipsa idealului de pe celelalte fronturi, unde își face doar datoria, devine conștiință. Ultimele clipe de existență și le-a plămădit din dorința de a trece în România și a lupa pentru Ardealul părinților săi. A murit încercând. Emil, asemeni lui Apostol Bologa, urmează destinul unui erou, iar adâncimile subconștientului său suferă transformări. Transformarea de la sublocotenentul austro-ungar la martirul românilor. În timpul luptelor de pe front, inima s-a dovedit a fi biruitoare.

Emil a primit moartea prin spânzurare cu împăcare, ca izbăvire.

***

„Drept în față strălucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol și-a potrivit singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Își simți trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului: „Primește, Doamne, sufletul robului Tău Apostol...Apos-tol...Apostol...”.