În fiecare an, la mijlocul lui cireșar, toată nația românească își îndreaptă gândul către unul din cei mai însemnați bărbați odrăsliți pe meleagurile noastre, Mihail Eminescu. Pe 15 iunie se împlinesc 124 de ani de la trecerea în veșnicie a poetului nepereche. Deși s-au scris atâtea și încă se vor scrie despre opera și puternica sa personalitate, rămâne loc îndestul de „aduceri aminte” despre petrecerea lui în această efemeră lume. Deoarece ziua morții sale coincide cu forfota specifică fiecărui sfârșit de an școlar, agitație prilejuită nu doar de pregătirea pentru vacanță, ci şi de examenele susținute acum (sesiuni la facultate, examene de capacitate pentru absolvenții ciclului gimnazial, dar îndeosebi bacalaureatul), credem că ar fi un moment prielnic să ne aplecăm asupra unei laturi cam puțin abordate din viața vrednicului nostru înaintaș, studiile urmate.

Născut în 1850, fiul căminarului din Ipotești fu dat la învăţătură probabil în 1856-57. Majoritatea biografilor poetului nu au reuşit să dezlege pe deplin misterul ce planează asupra claselor primare. Primul document de care se pomeneşte este matricola clasei a III-a, 1858-1859, de la National Hauptschule din Cernăuți. Bănuim că nu l-ar fi primit nimeni direct într-a III-a dacă nu s-ar fi certificat prin vreun act că le-a parcurs pe cele două anterioare din ciclul primar. Cum nici un înscris nu îl arată pe Eminovici Mihail absolvent al vreunui an de studiu de la nici o școală publică din ținutul Botoșanilor între 1856-1858, specialiștii au concluzionat că junele ar fi frecventat un institut privat din urbea Botoșanilor sau în capitala Bucovinei, unde probabil şi-a însușit primele cunoștințe de limbă germană, având în vedere că mai târziu deja stăpânea destul de bine graiul lui Goethe. Cert este că în august 1857, fratele Ralucăi, arhimandritul Iachint Jurașcu, administratorul Seminarului Teologic de la Socola - Iași, îi trimitea cumnatului din Botoșani un pașaport comun pentru copiii săi, printre care și Mihail, de șapte ani, valabil până-n iunie anul viitor, luna încheierii cursurilor. Din evidenţele oficiale existente reiese că Mihail a terminat cu succes cele două clase de gimnaziu, situându-se al cincilea din 82 de elevi.

În 1860, Gheorghe Eminovici l-a înscris pe Mihail la K. K. Ober-Gymnasium din Cernăuţi, unde studiaseră frații săi: Nicolae, Șerban, Ilie și Iorgu. Nu prea a fost tihnită această perioadă. Un an repetent, 1862-1863, şi vreo câteva tentative de a reveni la casa părintească au zădărnicit strădania căminarului de a-și vedea copilul instruit. Întors acasă, șturlubaticul june este dus la un gimnaziu din Botoșani, dar nici aici nu are astâmpăr, ci pleacă înapoi la Cernăuți. În familie lucrurile nu mergeau tocmai bine. Se pare că părinţii nu prea reuşeau să suporte cheltuielile cu atâția copii școliți peste hotare, plus că perioada respectivă coincisese cu neașteptata moarte a lui Ilie, cel mai mare dintre băieţi. Adolescentul Mihail, ajuns în capitala Bucovinei, s-a întristat, căci planurile nu i s-au potrivit, nefiind admis la o școală publică din oraș. De aceea s-a văzut nevoit să urmeze una particulară. Între timp inadaptatul gimnazist se „încurcă” și cu trupa de teatru Fani Tardini. A renunțat însă la un asemenea proiect, angajându-se la finele lui 1864 ca practicant la tribunalul din Botoșani, unde a lucrat doar un an, apoi a demisionat spre a-și termina studiile. De aceea anul 1865-1866 îl găsește pe Eminescu tot în Cernăuți, trudind pentru absolvirea clasei a III-a de gimnaziu, după care a plecat cu altă trupă de teatru prin țară ca sufleur. În astfel de condiții se naşte fireasca întrebare: unde și când a absolvit celelalte clase de liceu, unde și când a promovat examenul de bacalaureat? Iar dacă nu l-a susținut, cum de s-a putut înscrie la universităţile din Viena și Berlin!? O serie de eminescologi nu s-au pus de acord nici astăzi privind rezolvarea dilemei. Fostul său coleg de la Cernăuți, T. Ștefanelli, nedumerit de chestiunea în discuție, îi scrie lui Ion Slavici, rugându-l să-l ajute în acest sens. Iată răspunsul primit: „nu știu dacă a avut sau nu Eminescu bacalaureatul; cred însă că nu l-a avut. Dac-ar fi avut, n-a putut să-l ia decât la Beiuși în anul 1869, mai înainte de a fi venit la Viena, unde l-am găsit atunci”. Rămâne o problemă cu totul sensibilă, căci nu toate documentele afirmă același lucru. Bunăoară, însuși viitorul poet, ajuns la Viena în toamna lui 1869, declara în actele Universității că a urmat cursurile ultimului semestru de liceu ca „Privatlehrenstaldt in Bukarest”. Pe de altă parte, singurul act emis la data de 26 iulie 1873 de către Rectoratul Universității din Berlin legat de Eminescu arată că studentul avea studiile gimnaziale și cele liceale complete: „noi Rectorul și Secretarul Universității regale, Friedrich Wilhem din Berlin, atestăm prin acest certificat de absolvire că domnul Mihai Eminescu, născut în Botoșani, România, fiul proprietarului Eminescu, a fost pregătit pentru studiile academice la Gimnaziul din Botoșani, și a fost înmatriculat la noi la 18 decembrie 1872 pe baza unui certificat de absolvire de la acest gimnaziu”. Ce-i drept la Viena, el s-a înscris ca „auditor extraordinar” (ausserordentlicher Hörer), nu ca student ordinar, fapt ce nu-l obliga să-și susțină examenele. În asemenea condiții, junele botoșănean și-a putut alege obiectele și profesorii pe care să-i audieze. Documentele vremii pomenesc următoarele domenii ce au prezentat interes pentru Eminescu: filosofie practică, filosofia dreptului, economie politică, științe administrative, drept internațional și chiar medicină practică, după spusele aceluiași bun camarad, Ștefanelli. Gama largă a disciplinelor frecventate ne relevă faptul că Eminescu nu dorea numaidecât o specializare anume, ci urmărea, cu precădere, dobândirea unei culturi generale solide, pe care și-a completat-o la Universitatea din Berlin, iar apoi, întors acasă, a continuat cu același sârg să caute perfecționarea intelectuală.

Concluzionând, Eminescu s-a preocupat toată viața de a-și îmbogăți cunoștințele, văzând în școală, în educație, nu o formă egoistă de afirmare, ci modalitatea concretă a omului – sau chiar a națiunii – de a progresa căci, spunea el: „educația are menirea de a cultiva inima și moravurile, iar cultura instruiește mintea. Astfel, educația este cultura caracterului, iar cultura reprezintă educația minții”.