Din Sfântul Munte 21-7-2016

Către Cinstita Sfântă Chinotită

A Sfântului Munte, Careia

Preacuvioșia Voastră o Îmbrățișăm frățește în Domnul,

În acord cu porunca Dublei Sinaxe extraordinare (a 202-a reuniune), m-am deplasat în Creta între 15 și 26 iunie în acord cu programul care mi-a fost trimis de la Secretariatul principal pentru lucrările Sfântului și Marelui Sinod Panortodox, in calitate de consultant al delegației Patriarhiei Ecumenice.

Această calitate de consultant s-a dovedit la desfășurarea lucrărilor Sfântului Sinod că era onorific-consultativă, câtă vreme nu ni s-a conferit eventual nici o autorizație și nu ni s-a cerut participarea la vreo lucrare aferentă. Am avut totuși posibilitatea participării depline la lucrările Sfântului Sinod și la manifestările aferente. Urmarea acestui fapt a fost contactul cu membrii nu numai din delegația Patriarhiei, ci și cu cei ale celorlalte Biserici. Deci am avut prilejul să cunosc și să comunic cu o mulțime de arhierei, să primesc rugăciunea lor și, în același timp, să primesc respectul lor față de Sfântul Munte, dar și al așteptărilor lor pentru continuarea vieții duhovnicești exemplare făptuitoare și a razei [trimise] către lumea aflată în felurite împrejurări. De asemenea, m-am încredințat de simplitatea și primirea neprefăcută a mai multora dintre ei, după cum și comuniunea cu ei în Duhul Sfânt, înțelegerea și identitatea apropierii în multe dintre temele Sfântului Sinod, dar și în multe altele.

Conștiinciozitatea aceasta și consecvența față de calitatea de Arhiereu ortodox au fost vădite la majoritatea zdrobitoare a membrilor Sfântului Sinod, așa încât să fie mai tare sesizabilă și clară imposibilitatea unora dintre ei de a primi și exprima discret și la vreme cuvântul teologic, după cum și influența energică a unora cu cuget lumesc. Totuși nu putem imputa nimic nimănui, cel puțin nu ne-a lăsat nici unul să ne gândim la ceva similar, dispoziție sau intenție de a relativiza credința ortodoxă și mai ales cu privire la dialogul și contactul cu romano-catolicii. Dimpotrivă, s-a aprobat și s-a semnat că este inacceptabilă medota de prozelitism a uniației.

Este într-adevăr inacceptabilă și fără temei toată polemica împotriva Sfântului și Marelui Sinod și se dovedește acum mai ales din cele ulterioare că opoziția a convins să atragă încă și pe frații buni cu argumente care se sprijiă pe presupuneri și suspiciuni ca să creeze un cadru de acuzații calomniatoare, care, la o ultimă privire, se întoarce chiar împotriva Bisericii Ortodoxe neprihănite. Pentru că, într-adevăr, dacă o parte din acuzațiile care au fost lansate împotriva Sfântului Sinod ar avea vreo substanță, atunci pe drept cuvânt va putea oricine să se întrebe dacă mai subzistă Biserica Ortodoxă. Totuși în ciuda opoziției, Sfântul Sinod al atâtor arhierei ortodocși și destui alți membri ai acestuia (consultanți), a arătat că harul eficient și de viață făcător al Preasfântului Duh este lucrător nu numai în spațiile ortodoxe după tradiție, ci se extinde în toată lumea pe considerentul condițiilor sociale formate și dă mărturie de adevărul Unuia-Născut și cheamă pe toți la mântuire.

Mai concret, Sfântul și Marele Sinod s-a ocupat cu șase teme, care au fost pregătite de Comisiile presinodale Panortodoxe și care au fost trimise tuturor Bisericilor Ortodoxe și Sfintei noastre Chinotite, și s-a căutat poziționarea corespunzătoare în privința lor.

Astfel, prima temă, „Misiunea Bisericii în lumea contemporană” fost completată într-un punct cu o clarificare teologică mai bună a textului. A fost pus ca început al textului pasajul: „Căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Lui cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” ș.c.l., după cum s-a adăugat, de asemenea, și al cincilea paragraf, care se referă la misiunea sfântă, ce înseamnă că metafora mesajului Evangheliei în acord cu ultima poruncă a lui Hristos: „Mergând…” constituie misiunea Bisericii de-a lungul timpului. De asemenea, au fost unele îmbunătățiri și eliminări în formulările capitolului A despre valoarea omului și la B despre libertate și responsabilitate, la care a fost adăugat la al doilea paragraf ca o consecință a răului și fraza „fenomene bolnăvicioase observate de folosire a unor substanțe care generează dependență și supunerea față de alte deprinderi”.La final, la capitolul mai extins F s-au făcut unele reformulări la paragrafele 11, 14 și 15. Considerăm că este mai important adaosul la paragraful 14, care spune:

„Biserica, în timp ce așteaptă recapitularea tuturor în trupul lui Hristos, reamintește oricărui om care vine în lume că Hristos iarăși va veni la a Doua Venire a Lui „să judece viii și morții” și că „împărăția Lui nu va avea sfârșit”.

Prin acest adaos este clarificată perspectiva Bisericii și se arată că scopul omului este atingerea pregătirii lui pentru participarea la împărăția cerească a Domnului, ce va să vină. Textul despre care vorbim s-a finalizat cu mențiunea că „Biserica evidențiază dragostea jertfelnică a Domnului ei răstignit ca singura cale către o lume a păcii, dreptății, libertății și solidarității între oameni și între popoare, a căror singură și ultimă măsură este mereu Domnul, Care S-a jertfit pentru viața lumii…”.

La a doua temă, Diaspora ortodoxă, nu au existat observații importante. A fost adăugată Canada la regiunile episcopiilor reunite ca o regiune deosebită, după cum, de asemenea, și la regulamentul acestor reuniuni, la articolul 5, paragraful 3, fraza cu celelalte Biserici a fost îndreptată cu neortodocșii, arătând în felul acesta și tensiunea corpului Sfântului Sinod cu referire la această temă. S-a făcut dezbatere cu referire la corectitudinea canonică de a fi pus un episcop în fiecare regiune – oraș. Totuși s-a ajuns la constatarea comună că, pe motivul emigrării și al legăturilor puternice ale emigranților cu locurile lor de origine, nu este posibil să fie înfăptuită acrivia canonică și a fost acceptată soluția intermediară a Reuniunilor Episcopale pentru o prezență comună ortodoxă a conducătorilor fiecărui loc, totuși cu perspectiva normalizării situației pe viitor.

La tema a treia, Autonomia și modul proclamării ei, nu a existat nici o cercetare substanțială în afară de unele problematizări, pe care le-a exprimat episcopul Ștefan de Talini și Estonia.

La tema a patra, Taina nunții și impedimentele ei, sunt condamnate limpede presiunile pentru recunoașterea noilor forme de conviețuire, așa-numita căsătorie civilă, ca fiind diferită de nunta binecuvântată de Dumnezeu și de Biserică, acordurile de conviețuire de același sex, precum și orice altă formă de conviețuire diferită de nuntă. La impedimentele pentru căsătorie au fost făcute modificări precise, care se arată că nu aduc nici o schimbare la situația dominantă, totuși dau dreptul la bănuiala de schimbare a poziției Bisericii față de tema nunții a doua pentru clerici. Concret, paragraful 4, deși spunea că „Preoția constituie, în acord cu tradiția canonică în vigoare (canonul 3 al Sinodului cinci-șase din Trulo) o piedică pentru încheierea nunții” a fost formulat după cum urmează: „Preoția însăși prin sine nu constituie piedică pentru nuntă, totuși, în acord cu tradiția canonică în vigoare (canonul 3 al Sinodului cinci-șase din Trulo), este interzisă încheierea căsătoriei după hirotonie”. Nădăjduim că nu va fi folosită această formulare de cineva pentru eludarea poruncii clare a sfintelor canoane. Totuși ar fi o omisiune să nu menționez intervenția Arhiepiscoplui Poloniei, că taina nunții este sfântă și înaintea lui Dumnezeu, iar unirea pe care o conferă celor care se apropie are tărie veșnică și se întinde și în veacul viitor și pentru aceasta nu poate să fie îngăduit unui preot să degradeze valoarea acestei Sfinte Taine și să fie o pildă negativă pentru pliroma Bisericii.

De asemenea, la paragraful 5.I, referitor la căsătoria ortodocșilor cu neortodocșii, a fost scoasă partea a doua a ei, care făcea referire la posibilitatea binecuvântării ei prin pogorământ și iubire de oameni, spre satisfacția Bisericii Georgiei. Totuși, ultimul paragraf 7 despre aplicarea iconomiei bisericești a fost pus imediat după, ca paragraful 5.II, care lasă în final la judecata fiecărei Biserici subiectul săvârșirii căsătoriilor mixte.

La tema a cincea, Importanța postului și păzirea lui astăzi, unde nu a existat deloc nici o propoziție de schimbat în respectivul text, superficialitatea, după părerea mea, a câtorva episcopi a provocat nu puțină dezbatere. La început s-a cerut de către Mitropolitul Pergamului să fie scoasă ultima frază a primului paragraf, care întregea paragraful, care spunea despre post:„Și ca o icoană a veacului viitor”, care, după cum se menționează în același paragraf, este o expresie scoasă din Triod. Deci considera Preasfințitul că nu se poate să fie legat de veacul viitor postul deoarece noi dezlegăm și încetăm postul după Paști și pentru că definiția chip trebuie să se refere la Hristos sau la omul plăsmuit după chipul lui Dumnezeu. Cred că nu este nevoie de o înțelepciune deosebită pentru a înțelege oricine că definiția chip constituie în teologia ortodoxă o noțiune polisemantică și cântărețul vrea, în situația de față, să ne învețe și să ne inițieze că prin post ne pregătim și pregustăm viața vitoare și singurele bunătăți duovnicești ale ei nestricăcioase și neprețuite, care trebuie să se împlinească figurat și în viața de față, [fiind] scopul nostru principal. Totuși, cu acordul Preasfințitului Irineu de Baska și în ciuda întregii intervenții corecte a Preasfințitului Ierotheos de Nafpaktos, fraza aceasta din Triod a fost scoasă din text.

În continuare, a fost intervenția din partea a doi episcopi în principal, unul din Biserica Greciei și unul din Biserica Ciprului, care, exprimându-și propriile opinii, au susținut cu căldură și cu dibăcie retorică ușurarea lumii de posturile exagerate și consfințirea unor posturi facultative și asumate, depunând eforturi, nădăjduim că din neștiință și bunătate, să atragă Sfântul Sinod spre necuviința teologică de compromis și adaptare a Bisericii la duhul lumesc și nu de promovare și călăuzire a lumii de către Biserică spre desăvârșirea evanghelică în acord învățătura caracteristică a sfintei noastre Tradiții despre acesta. În final, la strigătul multor episcopi să rămână precum este, nu s-a făcut altă intervenție la text.

Deși se dezbătea tema postului, am auzit pe neașteptate că Preasfințitul de Pergam, în intervenția lui, s-a referit la unii care exagerează și impun mai multă postire, precum postul de sâmbătă, postul de trei zile înainte de dumnezeiasca Împărtășanie și alte exagerări. Ca factori ai acestei necuviințe s-a referit la general la unii Părinți și nominal la Sfântul Munte, după cum am perceput eu într-un mod degradant și disprețuitor. Firește că știam Regulamentul și nu m-am gândit niciodată să-l încalc, însă, după cele spuse despre Sfântul Munte, ca trimis al Dublei Sinaxe a Sfântului Munte, am privit ca o datorie a mea să răspund și să restabilesc adevărul și am cerut cuvântul în acest scop. Prea Fericitul s-a sesizat imediat, a pus în discuție către corpul sălii cu o disponibiitate pozitivă, dar a consemnat incapacitatea Lui de a-mi satisface cererea pe motivul obligației pe care o are față de Regulament. În continuare și cu încurajarea multor altor membri ai Sfântului Sinod, Sanctitatea Sa a menționat că-mi va da cuvântul la finalul ședinței, ceea ce a și făcut. Cred că merită să se noteze că, pe lângă toată prezența teologică pozitivă, duhovnicească și ortodoxă a Bisericii Poloniei la lucrările Sinodului, a mijlocit și la acest punct prin Preasfințitul Grigorie, Episcop de Siemiatitse, cunoscător de limbă greacă, și a cerut, cu binecuvântarea Arhiepiscopului Poloniei, să se îngăduie să vorbească delegatul Sfântului Munte din partea Bisericii Poloniei.

Deci am avut prilejul, în fața tuturor membrilor Sfântului și Marelui Sinod, pentru a restabili adevărul, să menționez că în Sfântul Munte nu este încălcată dezlegarea de Sâmbăta în afară de Marea Sâmbătă, nu este interzisă venirea la Sfânta Taină a dumnezeieștii Împărtășanii duminica și că nu numai că nu sunt respinși monahii de la deasa împărtășire, ci chiar sunt încurajați spre aceasta împreună cu închinătorii evlavioși, deoarece este considerată un element indispensabil adevăratei vieți duhovnicești. De asemenea, am menționat că duhovnicii aghioriți sunt deschiși duhovnicește și depun eforturi cu tact, cu durere și dragoste pentru fiecare om ca să-l ajute pe calea dureroasă a pocăinței și să promoveze cu iubire frățească pilda evanghelică a mergerii spre desăvârșire. Și la final am menționat că se continuă cu harul lui Dumnezeu tradiția patristică filocalică și astăzi în Sfântul Munte în toate formele vieții monahale, producând un sentiment de optimism și bucurie duhovnicească tuturor celor care o iubesc, înțeleg bogăția ei duhovnicească și sunt insuflați de ea.

La a șasea temă, Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, atenția tuturor a fost mai concentrată, în măsura în care a primit o critică mai mare și au fost adăugate multe observații la text de către Bisericile Autocefale. Biserica României își trimisese deja observațile ei asupra textelor la Secretariatul Sfântului Sinod și pe care le-a susținut cu succes Prea Fericitul Patriarh Daniel, cu o îndemânare teologică consistentă și cu dinamism duhovnicesc, contribuind substanțial la rezultatul favorabil al lucrărilor Marelui Sinod.

Punctul care prezentat o mai mare dificultate a fost la paragraful 6, unde se face referire la recunoașterea denumirii istorice a celorlalte Biserici și confesiuni. Un punct de vedere susținea că de-a lungul timpului a fost atribuită neortodocșilor caracterizarea de Biserică pentru motive istorice, sociologice și pe motivul autodefinirii lor ca Biserică, fără ca aceasta să însemne în nici un caz identitatea sau nivelarea cu înțelegerea existențială și dogmatică a definiței de Biserică. Acest punct de vedere l-a susținut în principal Patriarhia Ecumenică, Biserica Albaniei ș.a. Celălalt punct de vedere susținea ștergerea definiției de Biserică drept caracterizare a neortodocșilor, pentru o reliefare mai clară a diferențelor substanțiale dogmatice, care au intervenit față de Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică. Această concepție au prezentat-o cu diferite variațiuni Bisericile Greciei, României, Poloniei ș.a.

La ședința de după amiază de vineri, 24 iunie, președintele Sinodului, Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, sesizând dificultatea care a intervenit în reglementarea temei, a propus să se constituie o comisie cu participarea Bisericilor care au propuneri, ca să găsească o exprimare și formulare a temei în dezbatere care să satisfacă toate părțile. Trebuie remarcat că nu a fost sesizată existența vreunei lucrări de secretariat, chiar și măruntă, și pregătirea diferitelor locuri ale Bisericilor pentru facilitarea lucrărilor Sinodului.

Din păcate, în acea clipă hotărâtoare, a cerut și a luat cuvântul Preasfințitul de Pergam, care, deși se afla în afara realității, a zis că textul este foarte bun și nu vede motiv pentru a se face comisie și, de aceea, nu este nevoie de nici o astfel de mișcare. Concesia Sanctității Sale la insistența cu totul jenantă și bizară a Preasfințitului de Pergam pentru cele ce trebuiau formulate în text, fără dispoziție spre dialog, spre înțelegerea opiniei celorlalte Biserici și spre efortul conjugat al diferitelor abordări ale temei, a pricinuit reacția justificată, până la o enervare vădită, a Patriarhului României, până atunci domol și participant cu argumente teologice la dezbateri. În plus, și Patriarhul Serbiei și-a depus opinia scrisă, cu care a sprijinit faptul că tema nu este definitivată și, pentru aceasta, trebuie ori să fie amânată, ori să fie prelungite lucrările Sinodului pentru o prelucrare mai bună a textului.

Lucrările s-au încheiat în acea după-amiază într-un climat de mare indispoziție duhovnicească, de dezamăgire și problematizare acută pentru evoluția temei în ziua următoare. Nu pot să ascund și senzația acută de indignare, care am constatat că se ridica în mintea mea, și nu numai într-a mea, ci și a multor altora, pentru persoanele care, cu inimă învârtoșată sau, ca să formulăm mai sincer, cu comportamentul lor trufaș, au lăsat să se primejduiască demnitatea și poziția nu numai a Patriarhiei Ecumenice, dar chiar și a înseși Bisericii Ortodoxe.

Poate că toate acestea le-a îngăduit Domnul ca să nu uităm de neputința noastră omenească jalnică și că, de fapt, harul cel atotputernic al Preasfântului Duh călăuzește și mântuiește Biserica. Dimineață, a doua zi, înțelegând poate toți mai bine responsabilitatea lor, a fost propusă și a fost acceptată formularea „Pe lângă aceasta, Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine neortodoxe, care nu se află în comuniune cu ea”. Prin această formulare se face clar faptul că denunirea de Biserică pentru Bisericile neortodoxe, care trebuie subliniat că nu se află în comuniune de credință și Sfinte Taine cu Biserica cea una, a fost acordată lor deoarece sunt numite astfel în cursul istoriei și această denumire are semnificație și conținut exclusiv istoric și social și în nici un caz ființial și dogmatic.

În continuare, au fost îndreptate și clarificate și anumite expresii, precum paragraful 5, unitatea pierdută a creștinilor, a fost îndreptat prin șteregerea cuvântului pierdută, ca să nu poată nimeni să presupună că și Biserica Ortodoxă are vreo lipsă în privința deplinătății Adevărului. De asemenea, prin cuvinte similare, la paragraful 7 a fost ștearsă fraza „eforturi comune pentru restabilirea unității creștine”. De asemenea, la finalul paragrafului 9, a fost adăugată, la inițiativa Bisericii din România, fraza: „Dialogurile bilaterale și multilaterale trebuie să fie supuse la o evaluare panortodoxă periodică” pentru o asigurare mai bună a unui control al mersului dialogurilor teologice. La paragraful 16 a fost adăugat lângă „Biserici și Confesiuni creștine” cuvântul neortodoxe. De asemenea, la paragraful 17 a fost înlocuită fraza „spre mărturia adevărului și promovarea unității creștinilor” cu fraza: „pentru promovarea coexistenței pașnice și a conlucrării în fața provocărilor socio-politice mai mari”, fără a mai atribui CMB lucrarea de mărturisire a adevărului și de promovare a unității creștinilor, ci fixând lucrarea lui la promovarea păcii și a provocărilor sociale.

Mai departe, la numărul 19 a fost adăugat fragmenul din documentul de la Toronto care precizează că participarea Bisericii Ortodoxe la CMB nu are ca rezultat faptul că privește pe celelalte Biserici drept Biserici în înțelesul adevărat și deplin al definiției. De asemenea, la numărul 20, în loc de celelalte Biserici și Confesiuni creștine, a fost îndreptat cu restul lumii creștine. La numărul 21, în loc de apropierea Bisericilor, a fost îndreptat în apropierea creștinilor, în timp ce la sfârșit este pus adaosul important „pentru că Bisericile și Confesiunile care nu sunt ortodoxe s-au abătut de la adevărul de credință al Bisericii una, sfântă, sobornicească și apostolică”.

La numărul 22, cu tot efortul teologic generos al Patriarhului României, care a exprimat opiniile Bisericii din România similare cu ale noastre, s-a lovit de neputința înțelegerii opiniilor juste ale lui din partea celorlalți, cu concluzia că s-a putut trece o ușoară îmbunătățire la final: „Care a constituit dintotdeauna în Biserică cea mai înaltă autoritate pe teme de credință și rânduieli canonice (canonul 6 al Sinodului al II-lea Ecumenic)”, fiind ștearsă expresia: „Competența și judecătorul ultim”. Ca să fie percepută mărimea dificultății [de a ajunge la] înțelegere, este suficient să menționez opinia unui arhiereu, cu referire la posibilitatea de a fi exprimată câteodată dreapta credință prin intermediul unor persoane [oarcare], că nu trebuie să lăsăm vreun ungher bătrânilor, le-am făcut concesii destul, acestea aparțin nouă, episcopilor, fără să știe, evident, că Duhul suflă unde vrea și că nimeni nu poate să ne umple sărăcia duhovnicească a Lui cu impuneri și ordine administrative.

La numărul 23 a fost adăugată, la propunerea Bisericii Greciei și cu acordul tuturor, uniația ca lucrare inacceptabilă sau metodă de apropiere a creștinilor. Aici s-a arătat marea iritare a tuturor ortodocșilor față de această metodă groaznică a apusenilor, care și astăzi încă este întrebuințată de ei, după cum s-a arătat prin numirea proaspătă a episcopului unit în Atena. De asemenea, mai jos fraza „fiind inspirați de principiile fundamentale ale credinței noastre” a fost îndreptată cu „fiind inspirați de principiile fundamentale al Evangheliei”, ca să fie evitată orice suspiciune cu privire la identitatea de credință cu celelalte confesiuni.

La sfârșit a fost emisă și o enciclică a Sfântului și Marelui Sinod pentru informarea pliromei numită cu numele lui Hristos într-un mod mai concis. Consider că se caracterizează printr-un cuvânt teologic mai substanțial, viu și curgător și cuprinde tema importantă pe care o propunem și noi.

„Lucrarea sinodală se continuă în istorie neîntrerupt prin Sinoadele ulterioare cu valoare universală – ca de ex. Marele Sinod (879-880) de sub marele Fotie, Patriarhul Constantinopolului, și Marile Sinoade (1341, 1351, 1368) convocate sub Grigorie Palama, prin care s-a întărit acest adevăr de credință, mai ales despre purcederea Sfântului Duh și despre participarea omului la lucrările dumnezeiești necreate”.

Încheind, aș vrea să punctez că observațiile la textele presinodale pe care le-am înaintat și le-am inventariat în epistola-răspuns a Dublei Sinaxe către Sanctitatea Sa, Patriarhul Bartolomeu, au coincis și s-au identificat cu observațiile Bisericii Greciei, după cum menționează și Arhiepiscopul Atenei în răspunsul Său către Sfânta Chinotită, ale Bisericii României ș.a. Nu cunosc dacă a existat vreo influență reciprocă la formularea tezelor Bisericilor, dar această întâmplare în sine, a exprimării unor teze comune și a constatării din acest fapt că există un suport comun al vieții duhovnicești ortodoxe și al viziunii teologice, trebuie să ne bucure în mod deosebit și să ne producă un sentiment de optimism pentru viitor.

După trecerea unei perioade de timp, considerăm că putem aprecia mai cu luciditate lucrările Sfântului Sinod. Deci văd o reușită chiar și numai convocarea acestui Mare Sinod, pentru că nu este posibil numai cât să fie pregătit de câteva decenii fără să fie convocat vreodată. Constituie o lucrare reușită, puternică și aplicată duhovnicește de Sanctitatea Sa, care, după ce a trecut prin mijlocul obstacolelor neputințelor și josniciilor omenești, cu harul lui Dumnezeu și cu nelimitata sa îndelungă-răbdare, a ajuns la un final favorabil. Mai ales după îndreptările și clarificările pentru textul despre relațiile cu restul lumii creștine, textele sună și exprimă trăirea ortodoxă de-a lungul timpului actualizată, așa încât să înfrunte realitatea contemporană și o parte din problemele cu care se confruntă credincioșii astăzi. Nu considerăm că mai are nimeni scuze astăzi, după dezmințirea minciunilor presinodale și a temerilor nefondate, să ridice subiecte fără legătură cu hotărârile Sfântului și Marelui Sinod și să creeze probleme în conștiințele credincioșilor simpli.

Aș vrea să-mi îngăduiți, înainte să închei această expunere incompletă a mea, să propun cu smerenie către Sfântul Corp (Organizație/Chinotită) oferirea către comisie sau cum va judeca ea alfel, prelucrarea și poziționarea pe diferite teme teologice și bisericești a Chinotitei Aghiorite cu calm și fără vreo presiune de timp, ca un servici conștiincios și sfat smerit pentru (re)cunoașterea teologică și întărirea credinței pliromei Bisericii. Am constatat că o astfel de slujire teologică, sincronizată cu trăirea sfântă și viețuirea tainică, o caută și o așteaptă toată pliroma ortodoxă de pe tot pământul.

Cu acestea, mulțumindu-Vă pentru cinstea pe care mi-ați acordat-o cu iubire frățească și cerând îngăduința Voastră pentru nedesăvârșirea mea, închei cu iubire frățească în Hristos și cu dragoste.

Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri Stavronichita,

Arhimandrit Tihon

Sursa text: cuvantulortodox.ro