Erezia a apărut în sânul comunităților creștine încă din primii ani ce au urmat pogorârării Duhului Sfânt la Cincizecime. Deseori, au trebuit să treacă veacuri până ce un sinod local sau ecumenic să condamne drept eretică o învățătură care circulase până atunci nestingherită și care fusese acceptată ca ortodoxă de una sau mai multe comunități. Ochiul veghetor al Bisericii niciodată nu a fost adormit fiindcă Cel care o păzește este Hristos. Adevărata problemă a ereziei nu o constituie instituționalizarea, acceptarea sa oficială ci trăirea în duh eretic. Această interiorizare a eresului este un cancer duhovnicesc: ca și în cazul bolii amintite, cel eretic nu știe că este bolnav și nu caută tămăduire.
Să ne amintim că Sfântul Simeon Noul Teolog vorbea în Catehezele sale, mai precis în Cateheza XXIX, despre o nouă erezie. Despre ce era vorba? Totuși, secolul X în care a trăit Sfântul Simeon, nu a fost zguduit de controverse doctrinare precum veacurile anterioare lui. Nu era vorba de monofizitism, monotelism, arianism, apolinarism sau penvmatomahi. Ci de o erezie a celui botezat în Biserica Ortodoxă, o erezie a celui care deși mărturisea crezul ortodox se afla despărțit de Biserica lui Hristos: „vorbesc despre aceia și-i numesc eretici pe cei care zic că nu există cineva în timpurile noastre și în mijlocul nostru care să poată păzi poruncile evanghelice și să devină asemenea Sfinților Părinți... Cei ce zic că aceasta e cu neputință nu au numai o erezie ci, dacă se poate spune așa, au toate ereziile la un loc, aceasta din urmă depășindu-le și acoperindu-le prin lipsa ei de evlavie și excesul blasfemiei ei pe toate acelea. Cine spune aceasta răstoarnă toate dumnezeieștile Scripturi“. Sfântul Simeon numește această erezie, nevolnicia.
Din nefericire, chiar și cei care se consideră credincioși și drept mărturisitori se complac într-o nevolnicie eretică. În acest veac în care trăim (al VIII-lea, după Sfinții Părinți) pericolul trăirii în duh eretic este și mai mare fiindcă Biserica a fost trecută pe un loc secundar atât de credincioși/de cei pe care îi putem numi „îmbisericiți“ cât și de cei mai puțin duși pe la biserică. Acest pericol semnalat de Sfântul Simeon Noul Teolog s-a generalizat și s-a înrădăcinat în lumea noastră postmodernă. Pe de o parte sunt cei care trăiesc într-o nevolnicie doctrinar-dogmatică: aceștia sunt cei care refuză apropierea de biserică și de preotul paroh/duhovnic și care, la o mărturisire amănunțită ar scoate la iveală erezii condamnate de mult de Sfintele Sinoade.
De cealaltă parte sunt credincioșii înrobiți de o nouă nevolnicie eretică: „citirea semnelor“. Într-adevăr, Mântuitorul Hristos, Apostolii și Sfinții Părinți ne îndeamnă să luăm aminte la semnele timpurilor dar să facem aceasta pentru amplificarea râvnei noastre spre mântuire și pentru conștientizarea cât mai deplină a faptului că stricarea lumii nu ne îndreptățește la o atitudine defetistă. Ceea ce se întâmplă în ultimii ani a depășit orice limită a bunului simț duhovnicesc: deja, parcă nu mai suntem fii ai Bisericii Ortodoxe, singura Biserică păstrătoare a predaniei apostolice și a adevărului mântuitor, ci ai vreunui cult neoprotestant... S-a ajuns în situația în care pe unele bloguri creștine să se scrie că mai sunt exact doi-trei ani până la sfârșitul lumii... Știm deja vârsta antihristului (un serial de televiziune protestant american ne face cinstea de a-l considera născut în România), știm deja cine o să cadă și cine nu va fi înșelat deși Mântuitorul spune că semnele pe care le va face vor fi atât de nemaipomenite încât mulți dintre cei aleși vor cădea. În loc de o trăire în rugăciune și liniște sufletească, un duh eretic milenarist a cuprins pe mulți dintre frații noștri creștini. Ba mai mult, într-un deja vu al realităților condamnate mai sus de Sfântul Simeon, deseori se citează profetic, mustrător și cu aluzie la creștinii zilelor noastre următoarea afirmație: generația care nu va mai da sfinți va fi ultima. Ca și cum în ziua de astăzi din cauza ispitelor, a materialismului și a consumerismului generalizat, Tainele lui Hristos nu mai sfințesc pe nimeni, Sfinții au devenit niște piese de muzeu și orice strădanie a noastră este zadarnică fiindcă oricum suntem biruiți de ispite și de propria noastră nevolnicie. 
Știm că lumea zace sub puterea celui rău dar poate că cel mai bun mod de a ne păzi de amăgirea sa cea cumplită îl constituie o viață personală trăită în ascultarea de duhovnic, cunoașterea dogmelor Bisericii Ortodoxe, participarea regulată la slujbele și Tainele Bisericii, rugăciune, facerea de milostenii și iubirea aproapelui în loc de inventarierea căderilor mai marilor zilei (făcută, câteodată, cu scopul îndreptățirii nevolniciei proprii) și a calculării datei sfârșitului lumii.