La una dintre Paremiile (citirile vechitestamentare) de la slujba Vecerniei Sfintei Cuvioase Parascheva scrie: „înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată” (Înțelepciunea lui Solomon 4, 9), cuvânt cu mult sens în viața Cuvioasei, mai ales fiindcă se știe despre ea că nu a avut o viață îndelungată, trăind numai douăzeci și șapte de ani. Motivul mutării timpurii a Cuvioasei la cele veșnice nu este cunoscut. Icosul întâi al Acatistului Sfintei aprofundează puțin această stare a lucrurilor, adăugând câteva cuvinte cu tâlc despre ocrotitoarea Iașilor: „că femeiesc trup purtând și fire slăbănoagă, ai știut a birui toate puterile vrăjmașilor prin buna înțelepciune”, dar imnograful nu e preocupat de slăbiciunea pusă pe seama feminității ori a însăși firii bolnăvicioase, ci mai degrabă de vitejia în lupta împotriva diavolului, purtată cu înțelepciune. 

Că bărbăția e o trăsătură de caracter nu neapărat a bărbaților, ci a tuturor celor care posedă o putere cu mult deasupra celei fizice, au dovedit-o numeroși mucenici și mucenițe, asceți și pustnice, tați și mame, fii și fiice deopotrivă. În credința creștină ea e sinonimă curajului înrădăcinat în nădejdea că Dumnezeu este Cel care îi scoate pe cei credincioși din toate primejdiile, fie că e vorba de cele provocate de oameni, de natură ori de duhurile potrivnice. Așa s-a întâmplat odinioară și în viața Sfintei Cuvioase Parascheva, aflată într-o corabie, pe drumul de întoarcere de la pustie spre ținuturile natale. 

Tradiția ortodoxă a păstrat mai multe scrieri cuprinzând viața Sfintei Parascheva. Cea mai veche dintre ele a fost scrisă pe la anul 1150 de diaconul Vasilikos, la porunca patriarhului constantinopolitan Nicolae IV Mouzalon (1147-1151), cu ocazia oficializării cultului Cuvioasei în capitala Imperiului Bizantin. Traducerea în românește a acestui text hagiografic, realizată de monahia Parascheva Enache, se găsește în volumul: Canoane pe cele 8 glasuri la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași, publicate la Editura Doxologia în 2022, disponibil aici.

Această biografie conține în capitolul 9 un episod ignorat în viețile mai târzii ale Sfintei, petrecut pe drumul de întoarcere al acesteia din Țara Sfântă către patria sa, amintind ocazional și de fratele ei Eftimie, episcopul Maditului, care a trecut la cele veșnice pe la anul 990, fiind cinstit de localnici ca ierarh cu viață curată și făcător de minuni. Corabia în care se afla Sfânta Parascheva, în drumul său de la Iope către Constantinopol, a fost surprinsă de o furtună puternică, valurile uriașe provocând rău de mare chiar și corăbierilor. Aceasta n-a împiedicat-o pe Cuvioasă ca să îi ajute pe pasageri, prin fapte și prin cuvinte de mângâiere, să se adăpostească în cala vasului. Iar apoi, în loc să rămână alături de aceștia, ca și cum ar fi fost un matelot încercat și nu o pustnică obișnuită cu dogoarea soarelui și lipsa apei, s-a întors la căpitanul vasului dirijându-i efectiv mâna acestuia pe cârmă și ajutându-l să navigheze multă vreme printre valuri. În toiul acestei încercări, înaintea ei a apărut cel de un sânge cu ea, Sfântul Eftimie, îmbrăcat în haine arhierești, însemnând marea cruciș și tămâind, așa încât valurile s-au potolit. După câteva zile, nava a acostat în siguranță în portul Madit, situat la intrarea în strâmtoarea Dardanele, unde se aflau moaștele ierarhului, iar Sfânta a putut să se închine în biserica unde se afla cinstita raclă a acestuia, apoi și-a continuat drumul. La încheierea episodului neobișnuit, diaconul Vasilikos notează foarte sugestiv că, Sfânta Parascheva tânără fiind, a plecat odinioară din Constantinopol, urcând în corabie ca om, dar la întoarcere, din vasul cu pânze a coborât un înger.

Minunea salvării corăbiei este consemnată și în capitolul 23 din biografia Sfântului Eftimie, scrisă în forma unui encomion (cuvânt de laudă) de către viitorul patriarh ecumenic Grigorie Cipriotul (1283-1289). Aici salvarea a avut loc la intervenția unei femei anonime, prin folosirea de către ea a uleiului dintr-un vas pe care îl purta. Acesta era luat din candela ce ardea deasupra raclei cu moaștele Sfântului Eftimie, fiind utilizat și de alți creștini pentru a primi vindecări și alte binefaceri. Întâmplarea seamănă atât de tare cu cea de mai sus, încât e imposibil de crezut că femeia nenumită ar putea fi altcineva decât Sfânta Parascheva. Biograful spune că aceea, văzând furtuna și pericolul de moarte, a lăsat strigătele și tânguirile în seama bărbaților și a cugetat ceva mai bărbătesc și mai viteaz, ba chiar dumnezeiesc, turnând picături din acel untdelemn în valuri și chemând numele episcopului Eftimie. Cu toate că furtuna nu s-a oprit, corabia înaintat printre valuri neatinsă, ajungând în siguranță la Madit, unde toți s-au închinat la mormântul ierarhului, povestind minunea și slăvindu-L pe Dumnezeu.

Pe lângă amănuntele relativ inedite publicului român despre legătura duhovnicească, dincolo de moarte, dintre Sfânta Parascheva și fratele său, Sfântul Ierarh Eftimie Taumaturgul (pomenit în Biserica Greciei la 5 mai), cele două povestiri marinărești înfățișează foarte concret cum anume puterea rugăciunii și a credinței, împreună cu neînfricarea în fața stihiilor dezlănțuite, au ajutat la salvarea unor oameni aflați în primejdie. Cuvioasa Parascheva se poate să fi avut o fire pământească slabă, însă nicicum nu a fost firavă duhovnicește, ci cu adevărat e asemenea unui înger în trup.