Am descoperit cu bucurie un text semnat de Grigore T. Popa într-un mensual ce apărea la Roman în anii '30 ai secolului trecut. Solia era o „foaie de cultură pentru săteni scoasă de Societatea Culturală «Al. Vlahuţă”»”, având pe frontispiciu un fragment din „Unde ne sunt visătorii”, aparţinând celui ce dădea numele societăţii: „Valurile de-ntuneric despicându-le în două / Splendidă-naintea noastră să se-arate o lume nouă”. 

„Fiecare la locul lui…”, ce dă şi titlul acestui material, a fost publicat de profesorul Grigore T. Popa în anul 1937, şi aduce aminte de Întâia Epistolă a lui Pavel către Corinteni (7, 17-24) ce reprezenta răspunsul la neliniştile ce dominau tânăra comunitate creştină din Corint.

Profesorul Popa nu a uitat nicicând că a plecat de la sat: „m-am născut într-un mic sat de răzeşi” spunea adesea şi acest lucru se poate observa citind textele sale despre problemele ţăranului român şi din multitudinea de conferinţe pe care le-a ţinut în multe sate. La Roman profesorul Popa susţinuse cu o lună înaintea publicării acestui text, la 18 aprilie 1937, conferinţa „Activitatea scoarţei cerebrale” în sala Asociaţiei medicilor.

De unde au plecat dacă nu de la locul lor Adam şi Eva când s-au ascuns de la faţa Domnului? Şi nu au ajuns nelalocul lor izgoniţi fiind şi aşezaţi în faţa raiului Edenului? Şi nu tot nelalocul lui a fost şi Cain care s-a dus de la faţa lui Dumnezeu să locuiască mai la răsărit de Eden şi de la el toţi s-au depărtat de Eden cât mai nelalocul lor?

În Fiecare la locul lui… Grigore T. Popa se adresează direct cititorilor, sincer, serios, atitudine ce l-a caracterizat mereu, acest articol fiind scris special pentru revistă, nicidecum să fie unul publicat şi în alte reviste sau fără legătură cu caracterul publicaţiei.

Afirmă că oamenii fiind diferit înzestraţi genetic nu pot desfăşura activităţi peste potenţialul lor. Ştim că în Statul, Platon considera oamenii ca fiind fraţi, şi că divinitatea a stabilit unele diferenţieri în rândul lor, punând aur în sufletul celor chemaţi să conducă, argint în sufletul războinicilor, fier în al agricultorilor şi aramă la restul. În consecinţă este dăunătoare asumarea unor competenţe numai pe baza unor considerente de ordin legislativ. Pleacă de la ideea că „de la acordarea dreptului de vot tuturor, s-au băgat în sufletul oamenilor dorinţe nemăsurate şi în mintea lor pretenţii cu totul neîndreptăţite”. Aspectul acesta îl întâlnim şi în articolul „Corectura ideilor false” (Gândul vremii, 1934):

Am introdus […]votul universal tot aşa cum am introdus telefonul  […] făcând o întrebuinţare sălbatică a amândurora. Dar când telefonul nu merge toată lume vede că nu merge şi adesea observă oamenii şi unde este meteahna. Când votul universal însă dă rezultate proaste, sunt puţini care-şi dau seama că e ceva greşit în mecanismul lui şi mai cu seamă nu-şi explică suficient unde-i locul slăbiciunii.

Acest punct nevralgic e de fapt plasarea multora în zone în care nu-şi au locul sau cum scria Eminescu în Timpul (22 iul. 1882) că sunt mulţi „buni de grădinărie poate, dar netrebnici pentru a administra ministere”.

Ideile profesorului Popa privitoare la faptul de a fi o persoană nelalocul ei într-un post ne amintesc de perioada comunistă când mai toţi cei ce au condus ţara erau nelalocul lor: ţărani miniştri, muncitori universitari etc., ştiut fiind că „meseria modelează corpul după atitudinile ordinare; profesiunea modulează chiar şi fizionomia şi imprimă tuturor celor care aparţin aceluiaşi grup un aer de familie.” (Arthur Bauer, Les classes sociales, Paris, 1902, p. 57). Efectele acestor fapte se resimt şi astăzi cu prisosinţă şi vor dura pe ani buni în continuare.

Despre ce scrie Grigore T. Popa dacă nu despre munca, profesia făcută cu plăcere care „dă profitul cel mai mare”. La locul său, această „marque de distinction”, a fost întreaga sa viaţă: la catedră şi în laborator. De aceea ezita să facă politică şi să devină Ministru al Învăţământului, preferând să evite această discuţie în întâlnirile pe care le avea cu Ion Hudiţă. „Eu mă gândesc că poate cu acest post aş câştiga pe Grigore Popa să-l atrag în partid”, scria fruntaşul ţărănist în jurnalul său din 25 sept. 1944. Necunoscut multora este faptul că Gr.T. Popa a fost ministru, dar numai pentru un sfert de oră! Dar acestei chestiuni nu-i este locul aici şi acum ci într-un articol special dedicat implicării profesorului Popa în salvarea situaţiei grave a ţării acelor vremuri nelalocul lor.

Grigore T. Popa:„Vorba asta ţărănească are un mare preţ, nescăzut niciodată. Fiecare la locul lui înseamnă că orice om are un fel al lui, deosebit, care se potriveşte mai bine cu unele treburi şi mai puţin cu altele; acel deosebit fel de a fi al omului el îl primeşte din naştere şi pe urmă şi-l tot pregăteşte prin ceea ce face el cât trăieşte. Unul este mai deştept din fire, prinde mai repede învăţătura; altul este mai zdravăn, are putere mai mare şi poate munci mai mult cu braţele. Unuia îi place munca migăloasă, altuia mai mult cu alergătura. O naţiune şi un stat are nevoie de tot felul de oameni, care-i pot folosi cu toţii în diferite treburi, la care vor fi supuşi. Numai de leneşi nu are ţara nevoie. Şi cu cât ar fi mai felurite putinţele de muncă ale locuitorilor unui stat, cu atât folosul va fi mai mare. Dar se cere atunci, numaidecât, ca tot omul să facă numai ceea ce se pricepe bine să facă; adică să fie tot omul la locul lui. În cazul acesta ceea ce lucrează cineva, lucrează cu plăcere şi munca făcută cu bună voie, dă profitul cel mai mare.

Aceste sănătoase păreri, care se înţelegeau uşor de părinţii noştri, au început de la o vreme să nu mai fie preţuite cât trebuie. O mulţime de idei false s-au aruncat în mulţime după care s-ar crede că oricine poate face orice. De la acordarea dreptului de vot tuturor, s-au băgat în sufletul oamenilor dorinţe nemăsurate şi în mintea lor pretenţii cu totul neîndreptăţite. Mai fiecare sătean crede că el trebuie să fie primar în comuna lui, cei mai mulţi preoţi şi învăţători îşi închipuie că ei trebuie numaidecât să fie deputaţi şi senatori. Plugarii ar vrea să se facă orăşeni, meşteşugarii vor să ajungă funcţionari, funcţionarii oameni de stat, profesorii şi doctorii miniştri. În chipul acesta un mare număr din oamenii noştri ar vrea să-şi schimbe meseria. S-au pregătit pentru anume întrebuinţare şi ar dori să şi-o schimbe. Asta-i semn că nu-şi iubesc meseria şi că nu s-au pregătit cât trebuie pentru ocupaţia lor. De aceea ei vor să ajungă nelalocul lor.

Mai ales în treburile statului, de unde mulţi s-au deprins a trage foloase necinstite, cei mai mulţi din cetăţenii statului nostru sunt gata să se vâre. Ei şi-au falsificat mintea astfel încât se socot în stare să facă orice treabă administrativă, ori de conducere politică. Nici un moment nu se întreabă oamenii aceştia dacă sunt acolo la locul lor ori nu; ceea ce este o mare greşeală din partea lor şi o mare primejdie pentru ţară. «Carul Satului», cum se spune tot de ei, nu este un simplu car cu boi pe care îl poate uneori conduce şi un băieţandru. Acest car este grozav de complicat şi multă pregătire trebuie pentru un om ca să ajungă a fi în stare să conducă ceva din el. Numai puţini, puţini de tot, se pot pregăti pentru asemenea treabă. Aici, încă mai mult decât în orice, este nevoie de oameni la locul lor. Şi tocmai aici au năvălit mai mult, în vremurile din urmă, oamenii care nu-s la locul lor. De aceştia trebuie să ne ferim cu grijă, fiindcă ei strică ţara şi primejduiesc interesele neamului.

Dar pentru dumneavoastră cinstiţi cititori, eu dau un semn după care să cunoaşteţi pe oamenii la locul lor. Ori de câte ori veţi auzi pe cineva grozăvindu-se din vorbă, să-l întrebaţi care-i meseria lui de toate zilele şi să nu-i daţi încrederea dv., până nu vă veţi convinge că îşi îndeplineşte bine meseria. Să fugiţi cât puteţi de oamenii care n-au nicio meserie, fiindcă aceia sunt ca şi răufăcătorii.

Noi avem nevoie de plugar la plug, de negustor la tejghea, de doctor la spital, de profesor la şcoală şi de preot la biserică. Dacă vom pune preotul la tejghea, profesorul la bancă, plugarul la slujbe, slujbaşii la biserică, doctorul la grădinărit şi avocaţii să-ngrijească de bolnavi, vă-nchipuiţi ce poate ieşi; iese că nu vom avea nimic bun: nici şcoală, nici biserică, nici comerţ, nici agricultură, nici spitale, nici plugărie.

Este tocmai ceea ce, din nefericire, a început să se vadă pe la noi. De aceea vă scriem şi noi câte un sfat, dintre care cel de azi vă cere să puneţi şi să vă puneţi, pe fiecare la locul lui, aşa cum spune înţeleapta vorbă bătrânească.”