Bucovina, obârșia Moldovei, unită cu Țara

 

La data de 15/28 noiembrie 1918, joi, Mitropolitul Bucovinei, Vladimir de Repta, a prezidat în Palatul mitropolitan Congresul General al Bucovinei, la care au fost prezenți reprezentanții românilor bucovineni majoritari și ai minorităților naționale din Bucovina. Congres care a prevăzut că „marele vis al neamului se va înfăptui când se vor uni toate țările Române dintru Nistru și Tisa într-un stat național unitar” și, în acest sens, a hotărât: „Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

Multe și minunate lucrări a săvârșit Dumnezeu cu neamul românesc. După secole de obidă și înstrăinare, Cerescul Tată ne-a călăuzit pașii prin istorie către ceasul cel mare al Reîntregirii. Acum un secol, pe 28 noiembrie, Bucovina, parte din trupul Moldovei slăvitului Ștefan, revenea acasă după aproape un secol și jumătate de înstrăinare. O, câtă bucurie, câtă rugăciune, câtă speranță – dar niciodată renunțare! Sufletele pribegilor bucovineni nu a fost nicicând părăsite de credința nezdruncinată în Unire cu Țara.

Ca să înțelegem mai bine momentul istoric de la finele lui noiembrie, cade-se a face o succintă incursiune prin istoria dramatică a acestui petic de pământ românesc înstrăinat. Dintru început să amintim că înstrăinarea Bucovinei a început odată cu data de 7 mai 1775, care a fost și va rămâne pentru Bucovina o zi de adâncă tristețe căci, deși era în plină primăvară, acea zi s-a transformat, pentru Bucovina și bucovineni, într-o nesfârșită toamnă mohorâtă. Amintim că în Europa era perioada de împărțire a sferelor de influență între Imperiul Otoman și cel Habsburgic. Astfel, la 7 mai 1775, la Istanbul, se semna Convenția austro-otomană alcătuită din patru puncte, prin care nordul Moldovei, numit de vrednicii români Țara Fagilor, iar de austrieci, Bucovina, intra în componența Imperiului Habsburgic.

Regiunea răpită României măsura 10.441 km2, având o populație de 70.000 de locuitori. Reorganizarea noului teritoriu al statului austriac s-a făcut în mai multe etape și a culminat în 1783, an în care au fost secularizate moșiile mănăstirești și episcopale, înființându-se „Fondul religionar din Bucovina”. A însemnat o lovitură brutală pentru viața monahală de aici, deoarece toate mănăstirile au fost desființate, rămânând doar trei: Putna, Dragomirna și Sucevița. Însă, Biserica Ortodoxă nu avea o organizare unitară. Sudul regiunii era supus Mitropoliei de la Iași, care o conducea printr-un dichiu, iar nordul provinciei era organizat într-o eparhie numită Episcopia Rădăuților. La 24 aprilie 1781 a avut loc o înțelegere între mitropolitul Gavriil Calimachi de la Iași și episcopul de la Rădăuți, Dosoftei Herescu, prin care s-a purces la arondarea eparhiei bucovinene. Practic, s-au făcut schimburi de teritorii, în așa fel încât Episcopia de la Rădăuți să conducă spiritual și canonic toate ținuturile regiunii luate de austrieci în ocupație. Inițiativa i-a aparținut guvernatorului militar al provinciei, Enzenberg. Tot el a poruncit episcopului Dosoftei de la Rădăuți să-și stabilească reședința episcopală la Cernăuți, oraș ales de împăratul Iosif al II-lea drept capitală a Bucovinei. Mutarea oficială a episcopiei Bucovinei la Cernăuți s-a făcut la 12 decembrie 1781, iar episcopul Dosoftei s-a numit „episcop exempt al Bucovinei.

Politica habsburgică a fost, în general, una favorabilă Bisericii Ortodoxe de aici, dar asta doar la început, deoarece nu peste mult timp s-a trecut la subordonarea bisericii față de stat, printr-un decret imperial numit „dreptul statului asupra bisericii”. De aici încolo, s-a început o politică de cenzurare a activității Bisericii. Acest lucru s-a întâmplat pe timpul domniei lui Iosif al II-lea, care a recunoscut oficial Biserica Ortodoxă din Bucovina, ba chiar a primit să fie numit Patron Suprem al Bisericii Ortodoxe din Bucovina. Însă lucrul cel mai reprobabil a fost scoaterea Bisericii din Bucovina de sub jurisdicția Mitropoliei de la Iași și trecerea ei sub Mitropolia Ortodoxă de la Karlowitz, deși clerul bucovinean a protestat energic, deoarece prin această mutare s-au deschis și mai larg porțile slavismului spre ortodoxia românească din Bucovina.

Românii au dus o grea și adesea înăbușită luptă pentru libertate și păstrarea elementului național. Impulsionarea luptei de eliberare de sub dominația străină a fost motivată de evenimentele din 1859 din Țările Române, Muntenia și Moldova care, prin unirea lor, au pus bazele statului național român. Mișcări importante au avut loc și pe plan bisericesc. Anul 1866 a adus mutații importante în Imperiul Habsburgic, căci era timpul când începuse apusul acestui stat multinațional. Noua Constituție, adoptată în 1867, păstra autonomia Bucovinei și separa puterea administrativă de cea judecătorească în ducat. Datorită acestui lucru, economia regiunii s-a dezvoltat, iar viața socială a cunoscut o evoluție remarcabilă. S-au dezvoltat mult și învățământul, o serie de școli ajungând subordonate Consistoriului Ortodox din Cernăuți. În anul 1875 s-a inaugurat Universitatea din Cernăuți, care cuprindea și Facultatea de Teologie greco-orientală (ortodoxă).

Cu toate acestea, Viena ducea o politică vizibilă de deznaționalizare. De aceea, de-a lungul timpului s-au organizat diferite societăți culturale (Arboroasa) care au încercat să sensibilizeze opinia publică asupra acestor nedreptăți. Una dintre cele mai mediatizate acțiuni pro-românești din Bucovina a constituit-o manifestația studențească de la Putna, din anul 1871. Din comitetul de conducere făcea parte și Mihai Eminescu, legat atât de mult de dulcea Bucovină, precum și inegalabilul compozitor Ciprian Porumbescu. După 6 ani, ultimul a suferit, pentru pomenita acțiune, o nedreaptă întemnițare, în urma căreia s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boala aducându-i dramaticul sfârșit la doar 29 de ani.

Proclamarea Independenței României la 10 mai 1877 a dat noi speranțe românilor bucovineni de a se uni cu Țara Mamă. Pentru aceasta, apar noi mijloace de luptă, cum ar fi primele partide politice. Prima formațiune de acest fel a fost Partidul Național Român, constituit în 1905, sub conducerea marelui patriot Iancu Flondor. Prin activitatea sa relațiile dintre Bucovina și celelalte provincii românești s-au amplificat în mod considerabil. Emanciparea românilor și dorința lor de a reveni la patria mamă s-au intensificat după evenimentele din 1914: atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria (declanșarea Primului Război Mondial). După alți patru ani de speranțe, neîmpliniri, piedici, uneltiri, din partea noii orânduieli politice din Rusia (revoluția din octombrie 1917), unirea acestui străbun pământ românesc cu Țara Mamă s-a înfăptuit la finele lunii noiembrie, când Congresul General al Bucovinei, condus de neobositul Iancu Flondor, a proclamat unirea Bucovinei cu România.

La data de 15/28 noiembrie 1918, joi, Mitropolitul Bucovinei, Vladimir de Repta, a prezidat, în Palatul mitropolitan, Congresul General al Bucovinei, la care au fost prezenți reprezentanții românilor bucovineni majoritari și ai minorităților naționale din Bucovina. Congres care a prevăzut că „marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate țările Române dintru Nistru și Tisa într-un stat național unitar” și, în acest sens a hotărât: „Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”. După istorica și fericita hotărâre, o delegație formată din Mitropolitul Vladimir, Iancu Flondor și Ion Nistor a plecat spre Iași, pentru a preda Actul Unirii Regelui Ferdinand al României. Așa s-au încheiat 143 de ani de amară înstrăinare.

Dar istoria poate fi uneori și mai crudă, căci la 22 de ani de la Unirea Bucovinei cu România, străvechiul petic de pământ românesc ne-a fost iarăși furat, tot într-o zi de 28, dar a lunii iunie 1940: o altă zi mohorâtă pentru Bucovina, o altă funestă toamnă care continuă și astăzi. Sârma ghimpată s-a așezat nu doar pe graniță, sfârtecând trupul Bucovinei în două, ci îndeosebi în sufletele vajnicilor bucovineni, pricinuindu-le multe și sângerânde răni. Într-o emoționantă evocare, doamna cântecului popular românesc, Sofia Vicoveanca, ea însăși martoră acelor tulburate vremi, mi-a relatat despre de plecarea din Toporăuți, zona Cernăuți, „Betleemul” prunciei sale, astăzi parte din Ucraina: „Eu m-am născut dincolo de sârma ghimpată, la Toporăuţi. Părinţii mei au avut o situaţie materială foarte bună, dar a venit războiul. Tatăl meu a fost concentrat şi a rămas mulţi ani prizonier în lagărele de la ruşi. Copilăria mea a fost foarte tristă şi amărâtă. Nu am răbdat de foame, însă nici nu am putut să spun că vreau ceva, pentru că mama nu avea de unde să îmi dea. Părinții mei au fost înstăriți la Cernăuți, au avut prăvălie, case, vite, cai, dar aici nu mai aveam nimic. Bunurile de valoare le îngropase mama, crezând că într-o zi ne vom întoarce”. Însă, după ce au trecut granița, nădejdea că vor reveni s-a spulberat. Mama cu cei patru copii au rămas dincoace de sârma ghimpată, doar hainele ce le aveau pe ei.

Cu gândul la Bucovina și la marii ei patrioți, să ne amintim de impresionanta cugetare eminesciană referitoare la acest străvechi pământ românesc: „Bucovina este partea cea mai veche și mai frumoasă a țării noastre, este Raiul Moldovei. Este țara presărată cu biserici și mănăstiri zidite de luminații domni ai Moldovei. (…) Bucovina este pământul nostru cel mai scump, este obârșia Moldovei și pământul cel mai înfloritor, unde trăia odinioară poporul cel mai liber. Bucovina este pământ sfânt, a cărui apărare ne-au costat râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligența noastră trecută, toate mișcările cele mai sfinte ale inimii noastre…”.

De la același autor

Ultimele din categorie