„Romanii (bizantinii), în numele păcii, dau uitării vicisitudinile trecutului şi nedreptăţile… Şi pentru că ei depăşesc toate celelalte neamuri în ceea ce priveşte filantropia, nu se grăbesc să pună mâna pe arme.”

La Editura Doxologia a apărut lucrarea „Filantropia Bizantină şi asistenţa socială”, autor Demetrios Constantelos. Traducerea din engleză este realizată de dr. Florina Mureşan.

Părintele Demetrios Constantelos, profesor la importante instituţii de învăţământ superior din Statele Unite este un cunoscut teolog ortodox, specialist în domeniul civilizaţiei bizantine şi spiritualităţii ortodoxe. Lucrarea constituie un studiu sistematic al filantropiei bizantine până în secolul al XI-lea şi, într-un sens mai larg, un manual indispensabil pentru înţelegerea diferitelor aspecte ale vieţii bizantine.

Pe parcursul a trei părţi, autorul îşi propune să arate în ce măsură filantropia era un element al gândirii religioase, morale şi sociale bizantine şi până la ce nivel era practicată în Bizanţ  de către Biserică, familiile imperiale, aşezămintele monastice sau simplii cetăţenii. Pentru aceasta a consultat un volum impresionant de surse bizantine, atât laice, cât şi ecleziastice, precum şi un număr mare de lucrări de specialitate. Practic, lucrarea Părintelui Constantelos rezumă tot ce s-a scris până atunci în domeniul filantropiei bizantine. Porneşte de la constatarea că şi vechii greci vorbeau despre filantropie şi o practicau sub forma ospitalităţii, a compasiunii, a respectului pentru semeni. Însă spre deosebirea de filantropia din lumea antică, limitată sub raport principal, motivaţional şi practic, în Imperiul Bizantin ea s-a constituit într-un percept divin care a fost exprimat în practică. Sfinţii Părinţi au accentuat faptul că filantropia ce se concretizează în plan social nu este altceva decât o punere în lucrare a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, iubire manifestată în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat. În Sfânta Liturghie ni se aminteşte constant de filantropia lui Dumnezeu care este bun şi iubitor de oameni. Din acest motiv filantropia divină ar trebui să devină izvor al iubirii omului faţă de semenii săi.

Aşezămintele filantropice care au funcţionat în Imperiul Bizantin şi pe care părintele Constantelos le descrie cu atenţie şi anume: spitalele, casele pentru străini, casele pentru bătrâni, orfelinate, case pentru săraci, ne arată că activitatea în domeniul asistenţei sociale nu este un câştig al umanismului modern, că ea a fost practicată sistematic încă din primele secole creştine.

Cartea Părintelui Constantelos se recomandă tuturor celor interesaţi de gândirea Sfinţilor Părinţi în domeniul filantropiei creştine şi de acţiunea Bisericii în domeniul asistenţei sociale. Ea umple un gol în literatura de specialitate în limba română, care este tentată să abordeze problema filantropiei mai mult din punct de vedere teologic decât istoric. O perspectivă istorică asupra filantropiei creştine se poate constitui într-un răspuns pentru cei tentaţi să minimalizeze rolul filantropiei în cadrul Bisericii Ortodoxe, acuzând-o că este istoric înclinată spre contemplaţie şi foarte puţin spre practică. Ea se poate constitui, de asemenea, într-o motivaţie pentru misiunea socială a Bisericii în societatea contemporană, cu atât mai mult cu cât astăzi asistăm la secularizarea filantropiei sociale creştine, la ruperea ei de Evanghelia Mântuitorului Hristos. Ori temeiul filantropiei creştine este iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.

Este o lucrare hermeneutică şi sistematică care studiază filantropia ca mentalitate şi mod de viaţă în Bizanţ. Chiar şi criticii, care au văzut în Bizanţ numai superstiţii şi acte de barbarism, au cuvinte de laudă când vorbesc despre gândirea filantropică bizantină şi despre practicarea ei, totuşi acest aspect a rămas aproape necunoscut şi insuficient studiat. În jurul anului 1348 Alexios Makrembolites, sublinia faptul că bizantinii erau generoşi şi iertători chiar şi faţă de duşmanii care profitau de pe urma bunătăţii lor, deoarece filantropia era una din calităţile lor înnăscute. Afirmaţii similare face şi Împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1354), care consideră că bizantinii se disting de alte popoare prin numeroasele lor acte filantropice. El aduce în atenţie faptul că filantropia era privită ca o virtute proprie nu numai celor bogaţi şi puternici, ci şi tuturor instituţiilor şi claselor sociale. De la Teofilact Simocatta, care a deţinut funcţia de secretar al împăratului Heraclie (610-641), se păstrează un discurs interesant care reflectă într-o anumită măsură etosul civilizaţiei bizantine. El prezintă Imperiul Roman târziu sau Bizantin ca un Stat care depăşea, în practicarea filantropiei, toate celelalte neamuri: „Romanii (bizantinii), în numele păcii, dau uitării vicisitudinile trecutului şi nedreptăţile… Şi pentru că ei depăşesc toate celelalte neamuri în ceea ce priveşte filantropia, nu se grăbesc să pună mâna pe arme.”

În paginile cărţii se realizează un mozaic bizantin care oferă o imagine veridică a istoriei religioase şi sociale ale acestei societăţi.

Conceptul de filantropie înseamnă mult mai mult decât simpla afecţiune, milă, prietenie şi compasiune. Este iubirea manifestată în vorbe şi în fapte, iubire arătată atât prietenilor cât şi duşmanilor, este iubirea de care trebuie să se bucure fiecare om pentru că este om. Adevăratul filantrop îşi ajută chiar şi duşmanii, El îl imită pe Dumnezeu, făcând fapte bune de care să beneficieze atât cei drepţi cât şi cei nedrepţi, tot aşa cum Dumnezeu revarsă peste toţi oamenii soarele şi ploile Sale cereşti. Cum este şi firesc, actele filantropice căutau să-l mulţumească nu numai pe filantrop, ci şi pe adevăratul izvor al oricărei binefaceri, adică pe Dumnezeu.

Cartea „Filantropia bizantină şi viaţa socială”, autor Demetrios J. Constantelos poate fi cumpărată de la magazinul online Doxologia, de la librăriile Doxologia, precum şi de la celelalte librării din Iaşi şi din ţară.