„Firesc, prietenie și îndrăgire”: 24-27 ale lui Cireșar în Ardeal și Oltenia
Îndemnați de la început de părintele ocrotitor la apropiere, cunoaștere și îndrăgire prin firesc și rugăciune unii pentru alții, toți pelerinii studenți am înțeles că această călătorie a fost special organizată pentru noi, ca un ajutor în prietenia noastră cu Dumnezeu, Bunul.
Dintr-un capăt de țară în altul, de pe-o zi pe alta, timp de aproape o sută de ore, adicătelea patru zile: cincizeci de ei și ele au plecat să cunoască în fapt, nu doar în cuvânt, locuri și oameni despre care se învață și se aude în școală și în biserică. A fost vorba de un număr de mânăstiri din Ardeal și Oltenia, repere de credință și de cultură pentru țara noastră română: Râmeț, Lupșa, Prislop, Oașa, Hurezi, Cozia, Curtea de Argeș, Sâmbăta de Sus.
Îndemnați de la început de părintele ocrotitor la apropiere, cunoaștere și îndrăgire prin firesc și rugăciune unii pentru alții, toți pelerinii studenți am înțeles că această călătorie a fost special organizată pentru noi, ca un ajutor în prietenia noastră cu Dumnezeu, Bunul. Plecați și cu gândul că pelerinajul este o căutare reciprocă a omului cu Cel ce l-a făcut, am reușit – fiecare în taina inimii – să ne găsim cu El, uneori spontan, alteori misterios.
Darurile și chemările lui Dumnezeu au fost dintre cele mai frumoase și neașteptate. Ne-am bucurat în biserica Sfântului Ierarh Ghelasie la Râmeț, adormit în Domnul pe asinul pe care venea spre mănăstire. Sfintele sale moaște străjuiesc una din copiile icoanei grecești Panthanasa a Maicii Domnului, bună rugătoare către Ceruri pentru cei bolnavi de cancer. La Lupșa, în curtea de pe valea Arieșului, ne-a fost să auzim îndemnuri la firesc și sinceritate. Să fim sinceri cu noi: ce căutăm cu adevărat? Ce vrem să aflăm? Ce ne doare? A noastră durere și nevoie sufletească imediată să le punem în fața lui Dumnezeu, de ele să ne îngrijim, de ceea ce ne-ar putea ajuta acum pentru a crede și a iubi mai mult.
Tot cu inimă curată trebuie să ne întrebăm și dacă vrem în mod real să cunoaștem voia lui Dumnezeu cu noi. Pentru că Domnul descoperă. Dar am fi noi puternici până la capăt să o urmăm sau ne-ar speria? Iar Domnul Își arată gândul atunci când omul se lasă în mâna Lui precum o frunză în adierea vântului. Și dacă față de noi trebuie să fim sinceri, față de ceilalți, mai ales față de cei care au greșit, trebuie să fim cu multă iubire, să-i îmbrățișăm și să-i primim în căldura sufletului pentru a le da curaj, a-i încredința de iubirea lui Dumnezeu și a le înlesni drumul înapoi.
La Mânăstirea Oașa am fost poftiți la originalitate. Cu prospețime și tărie în cuvânt față de orice tânăr, părintele Pantelimon ne-a dezvăluit că a fi original nu înseamnă a face alte lucruri, ci a face lucrurile altfel. Așa că de ce nu ne-am schimba puțin față de fratele cu care ne e greu să ne înțelegem, dacă până acum l-am evitat? Să-i căutam inima prin rugăciune și puțin efort cu noi.
Pelerinajul ne-a adus multe întâlniri: cu Dumnezeu în Sfânta Liturghie și în toate bucuriile care ne-au locuit inimile în cele patru zile; cu domnii Țării Românești, sfinți și credincioși: Mircea cel Bătrân, Sfântul Domn Neagoe Basarab și Sfinții Mucenici Brâncoveni; cu sfinții la ale căror sfinte moaște ne-am închinat: Sfântul Ghelasie, Sfânta Filoteia; cu părinții Arsenie Boca, Teofil Părăian; și apoi cu noi înșine și unii cu alții.
Ne-am bucurat și la înălțimi, străbătând muți de uimire și de admirație Transalpina și Transfăgărășanul. Dar înalțimile la care este omul chemat sunt duhovnicești. Către ele se urcă în trepte, iar unul dintre primii pași este alungarea tristeții. Părintele Sofronie Saharov, care ne-a însoțit prin cuvânt în pauzele dintre mănăstiri, spunea că întristarea e o stare în care intrăm fiindcă ascultăm de gândurile celui rău, iar lupta cu ele se duce prin rugăciune. Așa că, precum Sfântul Siluan altădată, iară și iară să zicem: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește pre noi.
Iuliana Timofti, ATOR Iași