Ședința de marți a fost cea de-a doua consecutivă dedicată „Fragmentelor istoriei Bisericii Ortodoxe Române din perioada comunistă”. Dacă la ședința precedentă tematica a fost abordată prin raportarea la ideologie și viața monastică, prin prezentarea comunicărilor „Biserica Ortodoxă Română între naționalism și socialism” și „Părintele Nil Dorobanțu sau Monachus Absconditus”, de această dată intervențiile au avut o valență legislativ-culturală.

Prima prezentare a aparținut masterandului în anul I la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și absolvent al Facultății de Teologie, Daniel Filip, care a vorbit despre „Efectele sovietizării în Biserica Ortodoxă Română” evidențiind „represiunea” la care a fost supusă instituția și „resemnarea” din cadrul acesteia în sens de acceptare a condițiilor impuse de regim, pentru a nu pierde libertatea de propovădui învățătura Mântuitorului Hristos. Daniel Filip a făcut o prezentare a cadrului legislativ prin care regimul comunist a restrâns și marginalizat activitatea socio-culturală a Bisericii în perioada 1944-1959. Până la abdicarea forțată Regelui Mihai din 30 decembrie 1947, cadrul formal de exercitare a libertății religioase a fost garantat prin Constituția din 1923. Anul 1948 a adus o serie de schimbări în primul rând prin noua Constituție, care a oferit cadrul legal pentru implicarea regimului în problemele interne ale Bisericii. Pe noile baze constituționale a fost reglementat regimul general al cultelor prin decreptul 177 din 1948, prin care statul salariza preoții în condițiile în care aceștia nu aveau o „atitudine antidemocratică”. Această prevedere pozitivă la prima vedere a sporit dependența clericilor față de regim și i-a expus controlului acestuia, devenind un fel de funcționari publici. Această mișcare a însemnat o marginalizare a Bisericii în cadrul societății în condițiile în care orice activitate desfășurată de un preot în spațiul public era dezagreată de regim putea primi eticheta de „atitudine antidemocratică”, urmând a fi sancționată prin oprirea sucventiei de salarizare a acestuia. În toată această perioadă obiectivul comuniștilor a fost crearea unei Biserici obediente. Exercitarea controlului regimului s-a făcut treptat, mai întâi prin cadrul legislativ, iar apoi cu ajutorul instrumentului administrativ, reprezentat prin Ministerul Cultelor, și a celui represiv, consituit de poliția politică cunoscută sub numele de Securitate.

Regimul comunist se considera pe sine o viziune completă asupra vieții și o alternativă la învățătura Bisericii. Ultima redută a instituției eclesiastice în fața regimului, monahismul, a fost lovit prin decretul 410 din 1959, pe motivul că activitatea mănăstirilor „stânjenește în regiunile respective mersul spre socialism”. În urma acestuia, un număr însemnat de schituri și mănăstiri au fost închise și, potrivit unor surse, aproximativ 5000 de călugări au fost scoși din așezămintele monahale. După acest moment, Biserica a încercat să își conserve libertatea rămasă de a propovădui Evanghelia și a săvârși cultul liturgic în biserici.  Puterea comunistă s-a străduit întotdeauna să înfățișeze o colaborare armonioasă cu Biserica. Așa se explică faptul că nici un ierarh ortodox nu a făcut detenție politică deoarece o arestare în această direcție ar fi distrus mitul colaborării perfecte, susținut de ambele părți. De aceea nu poate fi constatată nici o opoziție oficială a Bisericii Ortodoxe Române față de regimul comunist, ci doar rezistențe individuale puțin cunoscute în spațiul public. Concluzia comunicării a fost că tăcerea a reprezentat condiția supraviețuirii.

„Moștenirea Rugului Aprins”

A doua comunicare a aparținut doctorandului în anul al III-lea de la aceeași Facultate de Istorie, Alexandru Aioanei. Acesta a vorbit despre „Moștenirea Rugului Aprins” făcând un scurt itinerariu al activității acestuia și remarcând lipsa unei plăci memoriale la Mănăstirea Antim din București prin care să fie evidențiat faptul că acolo au avut loc întrunirile singurei mișcări intelectualiste independente din cadrul Bisericii Ortodoxe Române din perioada comunistă. Alexandru Aioanei a vorbit despre nașterea fenomenului Rugului Aprins în anul 1944 ca grup, fenomen, mișcare în sens de comunitate unită de valori, credință și dorință de căutare a Adevărului. Întâlnirile se desfășurau duminică după masă în biblioteca Mănăstirii Antim, dezbătându-se  texte scripturistice, patristice, filosofice, precum și teme de actualitate culturală și economică. La întâlniri participau printre alții Benedict Ghiuș, Dumitru Stăniloae (a susținut câteva conferințe  dar nu s-a revendicat ca parte a grupului), Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Felix Dubneac, Andrei Scrima, Anton Dumitriu, Gheorghe Dabija, Vasile Vasilache etc. Pe lângă aceștia mai luau parte constantă la întâlnirile de la Antim 12 studenți teologi, mulți dintre ei devenind ulterior arhierei și duhovnici foarte respectați - Antonie Plămădeală, Adrian Făgețeanu, Bartolomeu Valeriu Anania, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Roman Baga.

Anul 1948, instaurarea de jure a comunismului, a coincis cu încetarea activităților grupului Rugului Aprins. Acest grup a atras atenția autorităților în primul rând pentru ocrotirea unor cetățeni străini, sovietici, adică a părintelui Ioan cel Străin (între inițiatori mișcării) și prin pactizarea intelectualilor cu Biserica. Majoritatea membrilor au fost urmăriți, arestați și condamnați la ani grei de temniță după retragerea trupelor ruse din România în 1958, când regimul a dorit să demonstreze sovieticilor că pot să controleze spectrul socio-cultural și fără ajutorul acestora.

Concluzia comunicării a fost că noi, cei de astăzi, avem responsabilitatea de a cultiva moștenirea Rugului Aprins și prin momumentalizarea memoriei, în sensul așezării la Mănăstirea Antim a unei plăcuțe memoriale care să marcheze locul unde, la momentul în care societatea românească era asaltată de comunism, se închega poate cea mai frumoasă comunitate de gândire și trăire ortodoxă. La finalul comunicărilor au urmat o scurtă dezbatere prin care au fost clarificate unele informații din cele două prezentări. Cei doi părinți profesori s-au implicat în această dezbatere oferind răspunsuri și viziuni fundamentate pe bogata lor activitate didactică și de cercetare a istoriei bisericești. Seara s-a încheiat cu rugăciunea de mulțumire „Cuvine-se cu adevărat”, cântată de întreaga sală. (Ionel Moldovan)