† Eftimie,

Arhiepiscop

al Romanului şi Bacăului

Iubitului nostru cler, cinului

monahal şi tuturor dreptmăritorilor creştini din această de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie, har milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu, iar de la noi părintească dragoste!

Sărbătorim astăzi cel mai minunat eveniment care a avut loc de la zidirea lumii: intrarea în timpul nostru întunecat a Cuvântului lui Dumnezeu, Fiul omului, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat!

Fiul cel veşnic, Care era dintru început cu Tatăl, Se face om, ca pe om să-l îndumnezeiască.

Sfânta Biserică, de două mii de ani, caută şi cheamă pe oameni să cinstească aşa cum se cuvine acest eveniment unic în istorie: „Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos, pe pământ, înălţaţi-vă!“. Această splendidă cântare, imn de slavă, este desprinsă din ceea ce a sesizat Sfântul Ioan Evanghelistul care spune că „Logosul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi, şi noi am văzut slava Lui, slavă ca a unui Fiu, plin de har şi de adevăr“ (Ioan 1, 14). Aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul întrupat în istorie, la plinirea vremii, este Cuvântul restaurator prin Care Dumnezeu creează, dar şi salvează lumea.

La începutul Evangheliei sale, în Prolog, dumnezeiescul Ioan, inspirat de Duhul Sfânt, spune că acest Cuvânt restaurator al lui Dumnezeu există din veci şi a participat la crearea lumii: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“ (Ioan 1, 1-3). Din aceste propoziţii înţelegem câtă forţă are Cuvântul ziditor şi cât dinamism imprimă prin enunţarea lui. Mai înţelegem şi faptul că Logosul era atât forma de manifestare a iubirii între Persoanele Treimice, cât şi cea de comunicare. Cuvântul este unitatea profundă existentă între Persoanele Sfintei Treimi, unitate care în plan uman trebuie să exprime coerenţa implicită care trebuie să existe totdeauna între gândul şi exprimarea verbală a omului. Nu s-a găsit şi nu se va găsi vreodată o formă convenţională de măsurare a forţei Cuvântului care zideşte, dar nici a celui care distruge, aşa cum s-au găsit forme convenţionale pentru a se măsura creaţia lui Dumnezeu în lărgimea, înălţimea, greutatea ei etc. De fapt, este imposibil ca omul să poată măsura această putere, pentru că ar însemna să cuantifice forţa de exprimare a lui Dumnezeu, Care Se manifestă ca Verb, Logos, Cuvânt.

Când Dumnezeu a voit să restaureze lumea căzută în păcat, a trimis Cuvântul Său să o recreeze. De aceea, cu intrarea Logosului în istorie la plinirea vremii s-a produs reînnoirea lumii. De la naşterea lui Hristos încoace, Cuvântul este iarăşi ziditor şi defineşte pe om în lumină. Deşi lumina aceasta s-a aprins într-o peşteră sărăcăcioasă, ea a reuşit să fie văzută de miliarde de oameni, care au aprins şi ei lumina sufletului lor din lumina Lui. Naşterea unui împărat pământean era anunţată de o multitudine de crainici, care porneau cu repeziciune în tot imperiul. Naşterea Împăratului cerului a fost anunţată de îngeri şi receptată de inimile care s-au deschis ca o peşteră pentru a primi lumina înnoitoare.

Nu putem spune că Iisus-Mesia nu era aşteptat, dar El a venit fără să anunţe ziua şi locul, tot aşa cum noi ştim din Scripturi cu certitudine că va veni sfârşitul lumii, dar nu putem cunoaşte nici ziua, nici ceasul când se va întâmpla aceasta. A coborât în peştera săracă din Betleem în linişte şi modestie - interesantă întâlnire între infinitul nemăsurat şi micul infinit! Trebuie să vedem aici suprema manifestare a dragostei smerite şi răstignite a lui Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu ne surprinde permanent cu tainele Sale!

Iubiţi fii duhovniceşti,

Dacă de două mii de ani s-a trimis Cuvântul lui Dumnezeu în lume, suntem chemaţi fiecare dintre cei ce am ascultat glasul Lui să vedem cât ne mai raportăm la mesajul lui Dumnezeu, cât mai răsună cuvântul Evangheliei în inimile noastre, cât îl mai punem în practică sau dacă el mai este normativ pentru viaţa noastră. În mergerea timpului toate s-au schimbat, şi cetăţi, şi oameni, şi popoare, dar Cuvântul divin a rămas acelaşi.

Dumnezeu veghează asupra lumii în atotprezenţa şi veşnicia Sa. El nu este o entitate ascunsă în ceruri, un Mare Anonim care a părăsit lumea oamenilor, lăsând-o pradă propriilor ei legi. Dumnezeu şi omul sunt persoane aflate în dialogul comuniunii veşnice. Dumnezeu comunică energiile Sale, iar omul se deschide întru primirea lor, într-o ascendenţă îndumnezeitoare. Acesta este firescul existenţei umane. Oricât ne-am adapta tendinţei de tehnicizare a vieţii contemporane şi oricâte valuri secularizante ar încerca uniformizarea mediului uman şi tocirea sensibilităţii religiosului ca parte constitutivă a fiinţei umane, tot Cuvântul dumnezeiesc este cel ce ne animă, deoarece îl purtăm în noi prin naştere şi apoi prin convieţuire cu el. Noi nu ne învecinăm cu Dumnezeu, El nu este alături de noi, ci înăuntrul nostru prin Sfintele Taine, ca act religios, dar şi prin însuşi statutul de om cu care ne naştem. De aceea schimbările prin care trece omenirea, indiferent de natura lor, nu pot anula vocaţia filială a omului şi puterea transfiguratoare a Cuvântului divin Care, chiar dacă este circumscris unui timp istoric trecut, este la fel de prezent în viaţa noastră, născându-Se, născându-ne, vindecându-ne, înviindu-ne, povăţuindu-ne, mergând cu noi pe cale şi uşurându-ne povara crucii.

„Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii“ spune Sfântul Apostol Pavel (Evr. 4, 12), adică este prezent în intimitatea cea mai profundă a tainei persoanei umane. Şi de aici, acest glas al lui Dumnezeu, atunci când simţurile noastre se înduhovnicesc deschizându-se spre El, se aude, îşi găseşte ecoul în fiinţa noastră. Este chemarea Ziditorului adresată zidirii, a Tatălui adresată copilului, căci noi suntem copiii lui Dumnezeu. Omul este numit microcosmos, deoarece cuprinde în fiinţa sa văzutul şi nevăzutul, este inel al creaţiei pe care trebuie să o transfigureze şi să o înfăţişeze, ca pe o ofrandă, lui Dumnezeu, iar de aici decurge necesitatea conştientizării prezenţei lui Dumnezeu în noi, nu în sensul tendinţei actuale de întoarcere la natură, ca reacţie la tehnicizare, într-o accepţiune naturalistă, ci într-o aplecare înţelegătoare asupra valorilor creştine autentice, care au întreţinut spiritul omului mereu treaz.

Revenind la sărbătoarea de astăzi, putem spune că evenimentul consemnat de istorie ca act, acum 2000 de ani, s-a perpetuat anual ca realitate religioasă în fiecare biserică şi în sufletul fiecăruia dintre noi, deoarece „Hristos, ieri şi azi şi în veac“ rămâne acelaşi. Hristos nu Se naşte doar în fiecare an la sfârşitul Postului Crăciunului, ci în fiecare clipă, aşa cum în fiecare clipă Se jertfeşte; Dumnezeu Tatăl creează, iar Duhul Se pogoară, deoarece la Dumnezeu nu există succesiune temporală, ci un continuu prezent. Tot în această perioadă a Crăciunului spunem că Hristos Se naşte în fiecare suflet creştin, prin înnoirea euharistică, fiecare devenind un Betleem uman, o casă a Pâinii devenită Trupul lui Hristos. În acelaşi timp, văzând duhul secularizant al timpului în care trăim, putem spune că sufletul omului contemporan şi-a împropriat atributele peşterii din Betleem; locul rece, neprimitor, dincolo de compasiunea şi ospitalitatea umană, înstrăinarea, a devenit ambientul în care Se naşte, smerindu-Se parcă din ce în ce mai mult, Fiul lui Dumnezeu. Nimic nu-L îndepărtează pe Dumnezeu de noi mai mult decât ura, ne-iertarea, indiferenţa. De aceea sufletul lumii a devenit o peşteră neprimitoare, în care totuşi Pruncul Iisus continuă să Se nască.

Iubiţi fii în Hristos,

Auzim mai des decât oricând cuvântul criză legat de toate palierele vieţii şi activităţii omului de astăzi, ca şi cum am fi singura generaţie condamnată să treacă prin calvarul a tot ce poate să însemne această plagă modernă. Nicidecum! Şi generaţiile anterioare au avut încercările lor, de asemenea şi cele viitoare le vor avea. Poate că aceste încercări sunt semnul că aroganţa şi lăcomia omului au atins un nivel maxim sau este poate rezultatul îndepărtării noastre de Dumnezeu. Cu siguranţă, înstrăinarea de Dumnezeu atrage lipsa de coerenţă şi de firesc în viaţa noastră, chiar şi în cele mai cotidiene aspecte ale ei, ea duce la lipsa de sens a vieţuirii noastre şi ne proiectează într-un impas din care nimeni nu ne mai poate ajuta să ieşim, decât tot Dumnezeu, însă nu fără voia noastră.

Într-un astfel de impas a ajuns umanitatea astăzi. Cuvântul lui Hristos şi al Bisericii este comunicat şi astăzi, însă nu mai este ascultat şi înţeles în adevăratul lui sens. Suntem asemenea ucenicilor lui Hristos, care nu au înţeles că, pentru a moşteni viaţa veşnică, omul trebuie să consume Trupul şi Sângele Său, care constituie Taina Euharistiei. Atunci când o parte dintre ei L-au părăsit pe Iisus, El i-a întrebat pe cei doisprezece apostoli de ce nu au plecat împreună cu ceilalţi. Răspunsul lui Petru dat lui Iisus trebuie să fie şi răspunsul nostru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice...“ (Ioan 6, 68). Acest cuvânt Se naşte şi astăzi, înnoitor, în fiecare suflet ce se deschide Lui; El are puterea de a da viaţă, de a aduce speranţă acolo unde este deznădejde, de a semăna bucurie în sufletele părăsite şi iubire acolo unde sărăcia pustieşte viaţa şi dorul de mântuire.

Creştinul este definit ca fiind un soldat în luptă cu răul de orice natură, un pelerin care foloseşte darul vieţii sale pentru a-şi câştiga un loc în comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii. De aceea această perspectivă a fragilităţii şi efemerităţii vieţii dă măreţie omului creştin şi-i vindecă neliniştile cotidiene. Mediul în care aceste daruri îşi află plenitudinea este familia care are ca model Sfânta Treime şi este parte integrantă a marii familii care este Biserica lui Hristos. Pruncul Iisus nu vine de nicăieri; Hristos, deşi putea, nu apare ca Mesia deodată, la maturitatea vârstei biologice, în faţa poporului ales, ci Se naşte dintr-o fecioară, într-o familie, şi creşte ca om, urmând cu fidelitate toate etapele vârstelor, arătându-ne faptul că Şi-a asumat în mod deplin firea noastră, dar şi faptul că familia este instituţia în care Dumnezeu lucrează desăvârşirea fiilor Bisericii Sale.

Chiar dacă valurile vieţii sunt din ce în ce mai mari, iar vântul care le înteţeşte se numeşte secularizare sau inechitate socială, vă îndemnăm să fiţi statornici în credinţă, să apăraţi valorile creştine autentice, să sprijiniţi Biserica în efortul ei de conştientizare şi sfinţire a lumii, să fiţi mâna întinsă a lui Dumnezeu în semănarea dragostei şi păcii între oameni.

Crăciunul este timpul colindului sfânt şi bun, anunţat fiecărei inimi deschise de vocile candide ale copiilor; este simfonia în care vocile îngerilor şi ale oamenilor se armonizează într-un alt fel de limbaj, al timpului sacru, în dimensiunea căruia suntem invitaţi să intrăm cu toată fiinţa noastră. Aşadar, să fiţi mărturisitori şi propovăduitori ai bucuriei Naşterii Domnului, purtători ai mesajului evanghelic în duhul învăţăturii autentice creştine, să fiţi apostolii şi apologeţii valorilor perene ale neamului şi ale credinţei strămoşeşti, să fiţi sarea pământului şi lumina lumii, pentru ca oamenii să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită! Amin.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin!

*text îngrijit şi editat

de Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului