În limba greacă a democraţiei ateniene cuvântul idiōtēs însemna cel care face opinie separată şi refuză să ia parte la viaţa cetăţii, o persoană egoistă centrată exclusiv pe interesele sale private, care era privită cu dispreţ de cetăţeni tocmai pentru că nu dorea să participe activ la viaţa publică.

Evul Mediu i-a schimbat înţelesul transformându-l în „persoană needucată sau ignorantă”. Modernitatea, corectă politic, i-a atribuit cuvântului un înţeles ce ţine de patologia psihiatrică, persoană cu deficienţe mentale. 

V.I. Lenin a reintrodus conceptul în viaţa politică denumindu-i pe intelectualii occidentali care făceau gratuit apologia bolşevismului „idioţi utili”. Mai nou cuvântul este recuperat de educatorii americani şi reconsiderat din perspectiva alienării accentuate a electoratului american care se dezinteresează din ce în ce mai accentuat de datoriile sale civice şi de implicarea în deciziile fundamentale ale societăţii în care trăiesc.

În timpurile în care trăim „idioţia”, ca dezinteres faţă de treburile publice este atitudinea dominantă nu numai în Statele Unite, dar şi în Uniunea Europeană şi mai ales în România. Dacă în democraţiile cu vechi ştate de funcţii aceste fenomen este privit ca o ameninţare, la noi el este privit ca un mare avantaj şi chiar încurajat.

Pentru politicienii noştri, care doresc să facă doar ce vor ei, un electorat cu adevărat interesat de viaţa cetăţii, care să aibă opinii puternice şi argumentate este un mare pericol. Ca urmare cetăţenii trebuie descurajaţi să participe la viaţa publică şi încurajaţi să se dedice unor îndeletniciri egoiste, care să îi ţină cât mai departe de viaţa publică. Dacă făcând asta sunt şi „utili” în sensul în care să poate fi „jefuiţi” prin taxe ulterior, atunci se împuşcă doi iepuri dintr-o lovitură.

Iată de ce, sunt încurajate la nivel de stat mai ales activităţile centrate pe îmbogăţirea proprie şi descurajate cele legate de participare şi comunitate. Iată de ce nu avem nevoie de locuri care facilitează coeziunea socială a comunităţii, ca bisericile, şcolile şi spitalele  comunitare unde oamenii interacţionează, schimbă informaţii, se coordonează şi dezvoltă un simţ al comunităţii, ci avem nevoie de religie privată, formare continuă a resurselor umane prin programe sectoriale, şi concentrare în mamuţi spitaliceşti care tratează oamenii din perspectiva eficienţei industriale şi îi dezumanizează.

Înţelepciunea populară românească a păstrat pentru cuvântul „idiot” un înţeles apropiat cumva de înţelesul originar: persoană care acţionează nebuneşte, contraproductiv, într-un mod care poate duce la dispariţia sa. Egoismul este o idioţenie. Şi dacă vom persista în el avem toate şansele să ne destructurăm ca societate şi comunitate iar în final să dispărem ca oameni, transformându-ne în instrumentele utile pentru alţii, dar păgubitoare de suflet pentru noi.