Un text ca o ghilotină de verb autentic peste gălăgia distructivă a vremii de acum. Îndată ce remarcă lucrarea lui Hristos în mijlocul unei națiuni amorțite de robie grupul arhiereilor și fariseii se adună și cer uciderea Lui. Argumentul este unul pe care îl auzim foarte des și astăzi în discuții politice, în dezbateri ideologice ori „ideolatrizări” ale câte unui curent ori altul din cele ce privesc exercițiul de gândire socială al lumii: „Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni? Dacă-l lăsăm așa, toți vor crede în El și vor veni romanii și ne vor lua țara”. Nu e nimic abstract aici. E încă una dintre prăpăstiile de logică în care alunecă religiosul atunci când caută să-și argumenteze nevoia istorică. E balansul gândirii unor oameni care simt că Hristos le atacă fenomenala comoditate în care se aciuaseră. Aud des în ultima vreme cum se caută disculparea Sanhedrinului pentru moartea pe Cruce a lui Hristos. Acuza se îndreaptă către romani. Ca și cum ar fi tras sforile și ar fi adus Dumnezeu-Omul pe muchia Crucii, sus, pe Golgota. Caiafa, personaj cu amplă argumentare istorică (în 1990 i se descoperă osuarul), dovedește că înțelege pericolul unei astfel de Prezențe în mijlocul absenteismului lor corupt și care corupea continuu oamenii Imperiului. În lunea săptămânii acesteia, marcată de Înălțarea Domnului, după deschiderea ochilor celui spălat în apele Siloamului, ni se păstrează în suflet ecoul teribilului argument al mai-marelui Templului: „Voi nu știți nimic; nu gândiți că ne este mai de folos să moară un om pentru popor decât să piară tot neamul”. Evanghelistul Ioan – om sfânt și cu răbdare în descrieri – vine și ne spune simplu: „Dar aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a proorocit că Iisus avea să moară pentru neam. Și nu numai pentru neam, ci ca să adune laolaltă pe fii lui Dumnezeu cei împrăștiați”. Închegarea aceasta pentru  care plătește cu moartea este temeiul așezării noastre pe calea Rusaliilor. În așteptarea Pogorârii Duhului Sfânt. Pentru argumentarea acestui mod de a-L reduce pe Cel Viu la un mort oarecare este temeiul prin care Apostolul identifică și fundamentul Bisericii: adunarea laolaltă a fiilor lui Dumnezeu cei împrăștiați. 

E interesantă argumentarea așezării în harul prorociei a lui Caiafa. Nu are legătură cu el ca om – prezentat amplu de Iosif Flaviu în Antichitățile Iudaice (capitolele XVIII-XX, dedicate conducerii vremii lui Iisus Hristos) și de Tacitus în Anale – mai ales ca om al coruperii sistemului roman. Care îl va și deposeda, de altfel, prin Guvernatorul roman al Siriei în 37. d. Hr, laolaltă cu bunul său prieten Ponțiu Pilat, de conducerea religioasă a poporului. El era Arhiereu când vorbea și ex opera operator rostea un adevăr mare cât istoria. Atât că merită amintit un amănunt. Omul era saducheu, conducea partida saducheilor. Ori uciderea lui Hristos, pentru ei, devenise mai degrabă un exercițiu în retorica morții decât o realitate care ar conta. 

Hristos se retrage în Efraim. Rămâne acolo cu ucenicii Săi. Nu ca un temător, ci ca Unul care știe că nu merită încă înfruntată ura oamenilor-neoameni. Rămâne acolo ca într-o cetate de scăpare. Convinși că Hristos va veni la Ierusalim pentru sărbătoarea de Paști din anul acela, politicienii cu ifose teologice ori, mă rog, teologii cu aere politicianiste, cer poporului să le transmită veste de Îl descoperă în mulțime. Voiau să-l prindă. Vor săpa în inima lui iuda până îl va da pe mâna lor. Dar merită reținută încrâncenarea prin care țes giulgiul morții în jurul Mântuitorului. 

E limpede că nimic din ce face Hristos nu afecta Imperiul Roman. Care nu avea pretenții ample de la cultul către Împărat și oricum nu la iudei – până în preajma timpului Mântuitorului – pe care, însă, îi șantaja pentru sume mari de bani și tot soiul de privilegii absurde. Nu. Când fuseseră aduse în umbra acvilelor romane efigii ale Împăratului ca să fie atârnate de zidurile-porți ale Templului, nu Sanhedrinul reacționase, ci poporul. Poporul care intuise trădarea oamenilor de la Templu. Și-și pierduse încrederea în luciditatea oamenilor care se socoteau acum îndreptățiți să ucidă, chipurile, pentru că altfel vor lua romanii țara și neamul. Vi se pare cunoscut argumentul? Vedem că acest context evanghelic ne explică de ce astfel de cuvinte sunt periculoase ca argumentare în Duhul Sfânt a existenței Bisericii. Ea nu poate continua ambițiile de argumentare a morții lui Hristos fără să-și anuleze fundamentul ei autentic: Iubirea întrupată a lui Iisus Hristos!

Cum de avem așezată în prag de Rusalii o astfel de „poveste” legată de culisele puterii în aria religiosului? Tocai pentru ca să vedem și să înțelegem că moartea lui Hristos nu a putut evita anul 70 d.Hr al decimării poporului lui Israel – clipă de martiriu pentru Ierusalimul ce avea să fie reconstruit ca Aelia Capitolina (Hadrian avea să schimbe numele după revolta lui Bar Kohba pe la către anii 130-135 d. Hr) – dar avea să împlinească temeluirea adunării laolaltă a fiilor lui Dumnezeu cei împrăștiați. Ce reținem din descrierea războiului condus de cel ce avea să fie Împăratul Titus – fiul lui Vespasian – este că acesta a condus 80.000 de oameni (patru legiuni) în jurul Cetății Păcii și a îngăduit populației să intre în pelerinajul de Paște al anului aceluia. Apoi, cetatea a fost închisă și înfometată. Dar nu greutățile acestea au distrus unitatea poporului, ci lupta între facțiunile politice care exercitau puterea în jurul Templului. Aceștia au incendiat depozitele de grâu și au distrus astfel orice posibilitate de rezistență. Cine a prigonit Pâinea Vieții, nu poate ține pâinea la îndemâna poporului pe care socotea că îl reprezintă și căruia îi apăra interesele...

În Duhul Sfânt, Caiafa e Arhiereu. În duhul lumii, un politician abil, dar care ratează istoria. Trece pe lângă Dumnezeu și îi permite ocupantului roman să strice Legea. Hristos în schimb, Înviatul nostru plin de Lumină, strânge laolaltă pe fiii lui Dumnezeu. Aducându-ne aminte că e mereu de partea noastră! Ca unul ce este Dumnezeu adevărat!