Mănăstirea Secu

Locuri de pelerinaj

Mănăstirea Secu

    • Mănăstirea Secu
      Mănăstirea Secu

      Mănăstirea Secu

Mănăstirea Secu (Hram: „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul"; Târgu Neamț, România) La aproximativ 22 km de orașul Târgu Neamț, pe valea pârâului Secu (DC 160), ce se deschide în stânga șoselei care duce spre Pipirig și Poiana Largului peste Muntele Petru Vodă, se află Mănăstirea Secu. Așezată într-o fermecătoare poiană ce se întinde la poalele Muntelui Vasan, protejată din toate părțile de înălțimi împădurite, Mănăstirea Secu are aspectul unei impresionante fortărețe, fiind înconjurată de ziduri impunătoare ce se îmbină la colțurile incintei cu puternice turnuri de apărare. Grupuri restrânse de sihaștri vor fi viețuit aici și în poienile ascunse de pe valea Secului încă din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, așa cum s-a întâmplat la Mănăstirea Neamț și în alte locuri din Moldova, depărtate de așezările omenești dar care puteau asigura anahoreților hrană și adăpost. Dar prima așezare călugărească ce se cunoaște aici nu poate fi mai veche de anii 1420-1450, când un grup de sihaștri condus de Zosim (sau Zosima) a curățat un loc în pădure și a ridicat o bisericuță de lemn cu hramul „Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul“, eveniment consemnat de altfel și în Pomelnicul Mare al mănăstirii. Ieșind din zona legendelor și bizuindu-ne pe datele cuprinse într-o pisanie din 1530 păstrată până în 1910 în turnul-clopotniță de la intrare, putem considera că Petru Rareș a ridicat la Secu, pe locul actualului cimitir, biserică voievodală înconjurată cu zid de către fiii acestuia și Elena Doamna. Coroborând toate informațiile de care dispunem, rezultă că schitul de la Secu a purtat multă vreme numele întemeietorului său, Zosim, și că Alexandru Lăpușneanu l-a înzestrat cu moșiile din hotarul Cetății Neamț, pe care apoi alți voievozi le-au întărit și le-au extins. Spre sfârșitul veacului al XVI-lea, construcțiile din jurul Schitului lui Zosim erau slăbite de vreme și chiar biserica zidită de Petru Rareș, din cauze necunoscute, se afla în ruină. Această situație explică în bună măsură de ce în 1602 vechiul lăcaș a fost abandonat, ridicându-se actuala ctitorie a lui Nestor Ureche, mare vornic al Țării de Jos, tatăl cunoscutului cronicar Grigore Ureche. După cum ne informează pisania originară aflată în zidul sudic al bisericii (și ajunsă aici în urma unor adăugiri ulterioare) lucrările s-au săvârșit între 7 iunie și 5 octombrie 1602, deci în numai 4 luni, ceea ce reprezintă - trebuie să recunoaștem - un record în materie, chiar dacă ne raportăm la marile construcții din epoca lui Ștefan cel Mare, realizate și ele într-un timp foarte scurt. După anul 1602, așezământul monastic de la Secu a continuat să se dezvolte în jurul ctitoriei lui Nestor Ureche, ridicându-se noi chilii și construcții-anexe. Astfel, în anul 1640, în vremea egumenului Ghedeon, s-a construit în partea de sud-est a incintei Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“, iar sub oblăduirea lui Nifon Udrea Trotușanu s-a ridicat în partea de nord-est, între anii 1758-1763, Biserica „Sf. Nicolae“, în amintirea lăcașului cu același hram de la Cetatea Neamț, pe care voievodul Vasile Lupu îl supusese canonic Mănăstirii Secu (în 1646), iar Mihail Racoviță îl distrusese împreună cu cetatea, din ordinul turcilor. Puțin mai târziu, între 1775 și 1779, cât a stărețit Paisie Velicicovschi, la Secu s-au construit aproximativ 100 de chilii, pentru a le face loc tuturor călugărilor pe care marele cărturar îi adusese cu sine de la Dragomirna. După plecarea lui Paisie Velicicovschi la Mănăstirea Neamț (15 august 1779), așezământul monahal de la Secu își pierde autonomia canonică, apărând în documentele vremii, până în 1910, ca dependentă de marea lavră a Neamțului sub denumirea de Mănăstirea Neamț-Secu. După greaua încercare din 1691, când și la Secu se stabilesc vremelnic oștenii regelui polon Ian Sobieski, și după pierderile suferite în tot secolul al XVIII-lea cu prilejul deselor incursiuni ale cetelor prădalnice de tătari, poloni și austrieci, au urmat tragicele evenimente din vara anului 1821, care au marcat un adevărat dezastru în istoria acestei străvechi vetre mănăstirești. Documentele vremii ne informează că, pe la mijlocul lunii august 1821, cetele eteriste urmărite de oastea otomană s-au retras în bună parte și pe Valea Secu, însumând între 380 și 500 de oameni sub comanda lui Iordache Olimpiotul și a lui Farmache. Cei mai mulți s-au adăpostit direct la Mănăstirea Secu, alții, sub comanda lui Gheorghe Călăuz, au rămas pe valea pârâului hărțuind unitățile lui Emin Aga și provocându-le grele pierderi. Nevoiți să se retragă între zidurile mănăstirii sub presiunea unui dușman mai numeros și mai bine înarmat, eteriștii sunt supuși, în ultimele zile ale lunii august, la un adevărat asediu, în timpul căruia s-a folosit și artileria. Timp de 14 zile asediații au reușit să reziste furibundelor atacuri otomane, dar pierderile mari și incendiul mistuitor care s-a declanșat în incinta mănăstirii i-au obligat, în cele din urmă, să intre în tratative cu Salih Pașa, care conducea întreaga acțiune. Amăgiți de promisiunile acestuia, eteriștii s-au predat, fiind apoi măcelăriți împreună cu monahii și toți cei care se adăpostiseră aici. Doar căpitanul Farmache și 14 oameni ai săi au fost cruțați pentru a fi duși la Istambul, unde au fost apoi decapitați. Anii care au urmat distrugerilor și devastărilor din 1821 au fost ani grei. În 1832 s-a reconstruit Biserica „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul" din cimitirul mănăstirii, pe locul micului edificiu de lemn ridicat de monahii lui Zosim, și abia în 1850 se vor încheia lucrările de restaurare la ctitoria lui Nestor Ureche, aceasta fiind lungită, zugrăvită în interior și împodobită cu o nouă catapeteasmă. Totuși, la sfârșitul veacului trecut, Mănăstirea Secu va continua să se afle într-o situație precară, fiind serios stânjenită în activitatea sa de subordonarea canonică față de Mănăstirea Neamț. Acest fapt îl determină pe Mitropolitul Pimen Georgescu să acționeze întru separarea celor două așezăminte: în 1910 s-a procedat la împărțirea terenurilor, iar în 1919, odată cu aprobarea oficială, s-au întocmit și primele bugete distincte pentru Mănăstirea Neamț (cu schiturile Vovidenia și Pocrov) și Mănăstirea Secu (cu Sihăstria și Sihla în subordine). Deși în anii următori autonomia atât de râvnită a fost din nou pierdută, fiind pe deplin câștigată abia în 1950, Mănăstirea Secu s-a afirmat constant ca un puternic centru monastic și spiritual din această parte a țării, reușind să se ridice la înălțimea bogatelor sale tradiții istorice și de cultură.