Muntele Carmel (fața de sud-vest a Muntelui Carmel văzută de la kibutzul Maagan Mikhae) Lanțul muntos al Carmelului se întinde în direcția nord-vest spre sud-est pe o lungime de circa 25 km, având lățimea de 5-8 km și înălțimea maximă de 546 m. Extremitatea nord-vestică a muntelui formează un promontoriu pe litoralul Mediteranei, deasupra portului Haifa; colina Muhraqa de la extremitatea sud-estică domină vasta câmpie a Esdrelonului. Carmelul, care în traducere înseamnă "grădina sau via Domnului" își merită cu prisosință numele; spre deosebire de restul Israelului, acest munte rămâne verde în tot cursul anului. Muntele Carmel a fost considerat din cea mai îndepărtată antichitate un loc sacru, datorită configurației și a poziției sale geografice. Chiar păgânii au văzut în acest munte ceva sacru. Tutmosis al III-lea, în secolul al XIV-lea î.Hr., menționând Carmelul în lista cuceririlor sale, îl numește Muntele Sfânt. Se povestește că Pitagora a urcat colinele muntelui în atitudinea omului care meditează la lucrurile din lumea cealaltă. Vespasian, debarcând în Palestina cu legiunile sale, mai înainte de a începe războiul împotriva evreilor a venit pe muntele Carmel spre a aduce o jertfă divinității locului pe care Tacit și Lactanțiu o numesc "Dumnezeu fără chip" întrucât nu există aici nici vreo statuie, nici vreun templu, ci numai un altar sub cerul liber. Conform povestirii biblice, Carmelul a fost cucerit de Iosua. El forma hotarul între patru triburi: Așer, Zabulon, Isahar și Manase. Se pare însă că muntele nu a fost atribuit nici unuia dintre triburi, fiind considerat ca un loc comun de refugiu sau un sanctuar (cf. Iosua 12, 22; 17, 11). Carmelul intră cu adevărat în istoria biblică o dată cu profetul Ilie, pe vremea lui Ahab, regele Israelului. Izabela, soția regelui, de origine feniciană, introdusese în Israel cultul idolatric al lui Baal, de care poporul s-a lăsat contaminat. Împotriva apostaziei s-a ridicat cu putere Ilie care a făcut din Carmel bastionul monoteismului. În amintirea lui Ilie, cel mai popular profet al Vechiului Testament, muntele a devenit sfânt (cf. 1 Rg 17). Sfântul Ilie a înălțat un altar pe munte și a lansat o provocare profeților lui Baal: Dumnezeul care va trimite foc din cer pentru a arde victima de pe altar, să fie considerat Dumnezeul adevărat. După minunea focului coborât din cer pe altar de către Ilie, preoții lui Baal, 450 la număr, au fost masacrați, iar trupurile lor aruncate în apa Chisonului, care curge la poalele muntelui. Poporul l-a recunoscut pe Dumnezeul adevărat, iar seceta, cu care Dumnezeu lovise țara timp de trei ani ca pedeapsă pentru idolatrie, a încetat (cf. 1 Rg 18,16-46). După acest episod, muntele Carmel e rar menționat în istoria biblică. De pildă Amos, amenințându-i pe idolatri cu pedeapsa lui Dumnezeu, le atrage atenția că nu vor scăpa, "chiar dacă s-ar ascunde pe vârful Carmelului" (Amos 9, 3). Isaia, descriind timpurile mesianice, spune că pustiul va avea "strălucirea Carmelului" (Is. 35, 2). Cântarea Cântărilor nu poate folosi o comparație mai frumoasă pentru a o descrie pe mireasă: „Capul tău este cum e Carmelul și părul capului tău ca purpura împărătească" (Cânt 6, 5). O dată cu venirea creștinismului, chiar din timpurile apostolice, numeroși eremiți doritori de singurătate și de contemplații mistice s-au retras în grotele acestui munte, continuând idealul de viață trăit de Ilie, Elisei și ucenicii lor. În epoca bizantină centre puternice de viață monastică s-au statornicit în jurul Peșterii lui Ilie (în biserica actualei mănăstiri), în jurul Școlii Profeților și al Izvorului lui Ilie. Când au sosit cruciații, fără îndoială că în grotele muntelui trăiau încă eremiți greci, tradiția de viață monastică neîntrerupându-se o dată cu venirea arabilor. Cruciații au fortificat locul. Împreună cu ei au sosit și numeroși călugări sau persoane doritoare să trăiască viață eremitică după exemplul lui Ilie; o devoțiune deosebită către Maica Domnului îi caracteriza. Aceștia s-au amestecat cu eremiții pe care i-au găsit acolo și și-au luat numele de carmeliți. Numele "carmel" este folosit de mănăstirile ordinului călugăresc catolic al carmeliților ,deoarece prima dintre ele (Stella Maris) a fost întemeiată pe muntele Carmel. Muntele Carmel, sub toate înțelesurile, formează o barieră naturală, așa cum Valea Izreel formează un loc de trecere natural, și aceasta a avut impact asupra invaziilor și migrațiilor în decursul secolelor. El este constituit dintr-un amestec de calcar și silex, conținând numeroase peșteri, și acoperit de mai multe roci vulcanice. Partea mai abruptă a muntelui e acoperită de o vegetație luxuriantă, inclusiv stejari, pini, măslini, dafini etc. Pe acest lanț muntos sunt așezate mai multe localități importante ca Yokneam pe creasta de est, Zikhron Yaacov pe povârnișul de sud, orasul druz Daliat al Karmal pe o parte mai centrala a crestei, și orasele Nesher, Tirat Hacarmel și metropola Haifa pe promontoriul nord-vestic și la baza lui. La sud-est de Haifa pe unul din punctele cele mai ridicate ale lanțului de munti se află kibutzul Beyt Oren.