Într-una din zilele anului 1639, Rădăuţiul era în flăcări. Lumea fugea îngrozită pe străzi, bărbaţi şi femei cu copii în cârcă ţipau cât îi ţinea gura, cei mai mărişori ţinându-se de veşmintele mamelor, fără să mai simtă durerea din tălpile rănite de pietrele de pe uliţele colbăite. Animale scăpate fugeau înnebunite, parcă fugărite de fiare. Peste tot numai fum, iar focul părea că mistuie întreg oraşul. Sărăcimea căuta cu disperare să-şi salveze pielea, iar cei mai înstăriţi încercau să ascundă ori să ia cu ei ce se mai putea salva.
