Rânduiala de târnosire a bisericii s-a încheiat cu un cuvânt rostit de Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian, care a precizat următoarele: „Atunci când se săvârșește slujba de sfințire mare a unui locaș de cult, credincioșii participă la viața Bisericii cu o intensitate mai mare, dând mărturie, atât prin prezența efectivă, cât, mai ales, prin lucrările înfăptuite, despre credința lor în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce S-a jertfit pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc. În timpul slujbei de târnosire, harul Preasfântului Duh coboară asupra edificiului bisericesc, umplându-l de sfințenie și transfigurându-l într-un pridvor al raiului, spre care tindem toți. Fie că vorbim de o biserică nouă, construită din temelie, fie de o biserică mai veche, dar înnoită prin lucrări de înfrumusețare interioară și exterioară, harul Preasfântului Duh Îl face prezent pe Mântuitorul Hristos în viața noastră, mai ales, aici, în spațiul sacru al bisericii.

De aceea, creștinii dintotdeauna au avut o atitudine de respect și evlavie față de locașul de cult, deoarece el este, deodată, Casa lui Dumnezeu și casa noastră, adică a dreptcredincioșilor creștini care alcătuiesc Trupul lui Hristos. În orice biserică sfințită de un arhiereu canonic, în care se săvârșește Sfânta Liturghie, Mântuitorul Iisus Hristos sălășluiește permanent, în chip nevăzut, dar real, pe Sfânta Masă sau Sfântul Jertfelnic. Aceasta reprezintă însuși mormântul lui Hristos Cel Răstignit și Înviat, având la căpătâi Crucea cea de viață făcătoare, iar în piciorul pe care se sprijină, un mic fragment din moaștele unui sfânt mucenic, așezat acolo de către arhiereu, împreună cu actul de sfințire a bisericii, în timpul săvârșirii slujbei de târnosire. Se procedează astfel, întrucât bisericile creștine, încă din primele veacuri, s-au construit totdeauna pe mormintele martirilor, adică a celor care L-au mărturisit pe Hristos, în lumea aceasta, cu prețul vieții lor”, a subliniat Chiriarhul locului.

În cuvântul de învățătură ținut la finalul Sfintei Liturghii, Înaltpreasfinția Sa a explicat pericopa evanghelică a duminicii (Ioan 20, 19-31) și a arătat că mărturia Apostolului Toma despre realitatea Învierii Domnului este unul dintre cele mai puternice argumente ale credinţei în marea minune a creştinătăţii.

„Datorită întâlnirii cu Apostolul Toma, căruia i-a risipit din suflet îndoiala cu privire la Învierea Sa din morți, Domnul Hristos avea să rostească pentru noi, toți, o a zecea Fericire: «Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!» (Ioan 20, 29), referindu-Se, aici, la cei care – deși nu L-au văzut pe Hristos înviat, precum Sfinții Apostoli – au crezut în propovăduirea lor, iar această credință s-a perpetuat din generație în generație, până în zilele noastre, fiind singura rațiune de a fi a creștinului, întrucât ea dă sens vieții sale pământești, din perspectiva veșniciei. Invitația Mântuitorului de a fi pipăit de Sfântul Apostol Toma a avut un impact atât de puternic asupra acestuia, încât n-a mai purces la o verificare, prin simțul tactil, a urmelor lăsate de cuie și suliță, în trupul lui Iisus. Copleșit de prezența reală a lui Hristos Cel Înviat, Toma a îngenunchiat în fața Lui și, cu lacrimi, a exclamat: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!» (Ioan 20, 28). Este adevărat că troparele sau cântările de la strană fac referire la faptul că Toma L-ar fi pipăit, totuși, pe Mântuitorul, însă Sfântul Evanghelist Ioan nu menționează nimic în legătură cu aceasta, ceea ce ne face să credem că el s-a lăsat convins de Învierea lui Hristos, numai pe baza invitației ferme pe care Iisus i-a adresat-o, de a-L pipăi cu propria sa mână. Uluit peste măsură de apariția minunată a lui Iisus în mijlocul ucenicilor, intrând prin ușile încuiate, dar mai ales de cuvintele rostite de Iisus, cuvinte ce transmiteau o siguranță de Sine, Toma s-a aflat, dint-odată, în fața unei grele dileme: dacă omul din fața lui – care semăna cu Învățătorul de odinioară și se recomanda a fi drept Iisus – este un duh sau o nălucă, atunci, cum de se lasă pipăit cu degetul? Năluca poate fi văzută, dar nu și pipăită. Iar dacă acel om are trup ce poate fi pipăit, cum de a intrat prin ușile încuiate? Din această dilemă, Toma nu putea ieși decât prin actul credinței în Înviere, ceea ce s-a și întâmplat, în momentul în care L-a mărturisit pe Iisus ca Domn și Dumnezeu al său”, a spus Întâistătătorul Eparhiei Buzăului și Vrancei.

La cele două slujbe religioase, au participat numeroși credincioși din parohie și din împrejurimi, precum și reprezentanții autorităților locale, care, după tradiție, au trecut prin Sfântul Altar și au sărutat Sfânta Masă, Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce.

În semn de apreciere pentru întreaga activitate pastoral-misionară și administrativă desfășurată până în prezent, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Ciprian l-a hirotesit iconom pe preotul paroh, Pavel Macovei, care, la rândul său, i-a oferit ierarhului, din partea comunității parohiale, o icoană cu Sfinții Împărați Constantin și Elena.

Sursa: arhiepiscopiabzvn.ro