Momentele de comuniune în rugăciune au fost cu adevărat înălţătoare. Participanţii la slujbă s-au rugat împreună cu noi, cântând omofon răspunsurile Sfintei Liturghii. Pe părintele paroh Bogdan M. l-am văzut radiind de fericire. Nu ştia cum să ne mai intre în voie şi cum să ne mulţumească pentru surpriza pe care i-am făcut-o.

Nu e pentru prima dată când noi, studenţii teologi de la Colegiu, mergem să aducem bucurie prin prezenţa noastră creştinilor din parohiile rurale. Oamenii din anumite sate au foarte rar ocazia să fie vizitaţi de tineri teologi entuziaşti, baieţi care cântă la strană, care vestesc cuvântul Evangheliei, care sunt încântaţi să stea ,,la un pahar de vorbă” cu prichindeii curioşi şi cu bunicii lor. Stăm cu toţii la taifas după terminarea slujbei şi contientizăm faptul că nu se știe cine iese mai câştigat din aceste întâlniri: gazdele sau musafirii.Ajungem la concluzia că e important să facem binele nu  pentru o anumită răsplată sau pentru satisfacţia personală, cât mai mult de dragul binelui, care dă sens traiului nostru de zi cu zi. Așadar, aceste activităţi sunt de un real folos pentru toţi cei implicaţi. Vizităm locuri deosebite, închegăm prietenii, comunicăm cu oameni care au multă experienţă de viaţă, încercăm să spunem şi noi în biserică câteva cuvinte despre Dumnezeu, cântăm, ne întâlnim cu Tatăl nostru  în rugăciune, devenim mai bine ancoraţi în realitate. Dăm piept parcă cu starea de fapt a lucrurilor atunci când vedem câte un preot care adună la o slujbă 50 de lei (bani pe care îi împarte cântăreţului şi pălimarului), câte un copil care are mâinile mai muncite decât ale noastre şi totuşi zâmbeşte, câte o mamă care îşi aduce cei trei copiii la biserică pe un ger greu de suportat, câte un bătrân care nu se uită la ceas toată slujba, dând impresia că s-a desprins de timpul cronologic, sau câte un drum de ţară a cărui parcurgere este o adevărată aventură.

 În cadrul acestor ,,călătorii misionare” de 6-8 ore învăţăm să vorbim, să ascultăm, să admirăm, să empatizăm, să compătimim, să ne bucurăm autentic, renuntând puţin la comoditate, la mofturi şi la feţele crispate de zi cu zi. Plecăm somnoroşi şi îmbufnaţi de la cămin, dar venim înapoi cu o veselie pe care doar Domnul o poate picura în sufletul  şi pe chipul unui om.  Îngerul păzitor numără kilometrii parcurşi si notează acolo la catastif ca să ne mai compenseze  din faptelele făcute cu ipocrizie, cu duplicitate, cu egoism şi cu viclenie. Avem oportunitatea să punem întrucâtva în practică cele pe care le citim în cărţi, să dăm cuvintelor citite valoare prin împlinirea lor în mod experenţial, să renunţăm pentru câteva ceasuri la iubirea de sine pentru a încerca să experiem  câtuşi de puţin lepădarea de sine. (Cuibar Dumitru, membru al Colegiului „Sfântul Nicolae”)