În iconografia creștină clasică – încă din epoca primară- Sfântul Petru este recunoscut după cheile Împărăției Cerurilor, barba albă și părul cărunt, cartea sau sulul ce amintește de propovăduire și epistolele sale, iar uneori după cocoșul (care amintește lepădarea de Hristos) sau crucea răsturnată, simbol al martiriului său. Cheile Raiului sunt atributul său principal, inspirate din Matei 16, 19: „Îți voi da cheile Împărăției Cerurilor”.  Poartă adesea o mantie galben-aurie peste o tunică albastră. În unele reprezentări apare cu barca și plasele în pregătire (pescarul de oameni).

Sfântul Pavel este reprezentat cu sabia, ca dublu simbol: al Cuvântului lui Dumnezeu și al martiriului său prin decapitare. Uneori ține cartea sau epistolele, iar ca specificitate iconologică are o frunte înaltă și barba închisă la culoare. Veșmintele sale sunt adesea roșii și verzi sau roșii și albastre. Când apar împreună, Petru ține aproape întotdeauna cheile, iar Pavel, sabia. Apar frecvent față în față sau alături de Hristos, reprezentând unitatea dintre conducerea și continuitatea Bisericii (Petru) și misiunea de ăspândire a Evangheliei (Pavel).

Capodopere celebre și pictori de seamă îi surprind în toată splendoarea artei autentice. În timp, am selectat pentru sufletul meu câteva imagini în care simt cum vibrează iconografia timpului Bisericii primare, în ciuda anilor trecuți peste imaginea Apostolilor. 

La Caravaggio am aflat de Convertirea Sfântului Pavel (1601). Este una dintre cele mai impresionante interpretări baroce. Pavel este surprins în clipa convertirii pe drumul Damascului, într-o compoziție dramatică bazată pe lumină și umbră. El Greco pictează laborios la Sfinții Petru și Pavel. Cei doi apostoli apar într-un dialog spiritual. Stilul alungit și expresiv, specific lui El Greco, accentuează dimensiunea mistică. M-am bucurat de lucrarea lui Peter Paul Rubens – Sfântul Petru. Rubens îl înfățișează ca pe un bătrân puternic și plin de demnitate, ținând cheile. Merită amintit aici și Domenico Ghirlandaio, care a pictat frescele din Capela Sixtină. Înaintea lui Michelangelo, Ghirlandaio a realizat scene din viața Sfântului Petru, inclusiv chemarea sa la apostolat. Așa cum în Capela dei Scrovegni din Padova, Giotto a reușit să contrapună viciilor care caricaturizează omul, chipul demn al Apostolilor.

Arta bizantină îi reprezintă pe Petru și Pavel stând unul lângă celălalt, ținând împreună imaginea Bisericii sau un chivot (sau tabernacol, dacă doriți) de biserică și îmbrățișându-se, ca simbol al unității credinței și al împăcării. Această imagine este foarte răspândită în icoanele ortodoxe și în mozaicurile medievale. Uneori, Petru poartă pe brațe ca hrană peștii, iar Pavel, pâinea. Iconologia pare, de fapt, o developare a numeroase aspecte din teologia lor pastorală. 

Parte din aceste repere se păstrează în iconologia din Renaștere și Baroc. Artiști precum Rafael, Michelangelo, Caravaggio, Rubens sau Guido Reni au pus accent pe expresivitatea umană, pe eroismul credinței și pe dramatismul martiriului celor doi apostoli. Parte din repere vor fi păstrate și în sculptura cu aspect sacramental. Printre cele mai cunoscute reprezentări se numără statuile monumentale ale Sfinților Petru și Pavel din Bazilica Sfântul Petru (Vatican), sculpturile de pe fațadele marilor catedrale europene ori numeroase monumente din Roma, orașul în care amândoi au fost martirizați. 

Oriunde s-ar afla astfel de exprimări estetice ele conțin mereu aceeași semnificația artistică. Atenți la concluzii cred că în arta universală, Petru și Pavel simbolizează unitatea Bisericii, complementaritatea dintre credință și misiune, autoritatea apostolică, convertirea și iertarea și curajul mărturisirii credinței până la moarte. Sfântul Petru și Sfântul Pavel sunt, îmi pare, cel mai des reprezentați apostoli din arta creștină. Imaginile lor au devenit modele iconografice recunoscute în întreaga lume creștină.

Aud des cum pioșenia ortodocșilor nu se poate aduna dinaintea iconologiei din Evul Mediu a Occidentului. Le propun cu sinceritate exercițiul meditării dinaintea uneia dintre cele mai cunoscute lucrări, „Sfinții Petru și Pavel”, realizată de El Greco. Veți simți vibrația luminii și veți înțelege, cu minim efort, fără îndoială, cum contrastele dintre cei doi exprimă complementaritatea personalităților lor. 

Reprezentarea „icoanei” metaforice sau textuale a Sfinților Apostoli Petru și Pavel în muzica universală ocupă un loc deosebit de important, trecând de la muzica liturgică bizantină și gregoriană până la marile oratorii clasice și romantice. În timp ce iconografia bizantină îi înfățișează adesea îmbrățișându-se ca „stâlpi ai credinței”, muzica universală le transpune viețile, predicile și martiriul prin compoziții monumentale. Iată cum se reflectă personalitățile celor doi sfinți în capodoperele muzicii universale în ceea ce numim Marile Oratorii dedicate Sfinților Apostoli. 

Personal am gustat din remarcabila creație a lui Felix Mendelssohn Bartholdy – Oratoriul „Paulus” (Sfântul Pavel). Finalizat în 1836, Oratoriul „Paulus Opus 36” este una dintre cele mai grandioase lucrări dedicate apostolului neamurilor. Partea întâi urmărește transformarea dramatică a lui Saul din persecutor al creștinilor în apostol devotat pe drumul Damascului, iar partea a doua ilustrează misiunea sa apostolică. Cu adevărat inspirat, mai că v-aș îndemna să-l audiați în ajun de prăznuire. O altă lucrare care mi-a mișcat sufletul este compoziția lui John Knowles Paine,  Oratoriul „St. Peter” (Sfântul Petru). Compozitorul american a creat în 1872 Oratoriul romantic „St. Peter” (Opus 20) axat pe momentele cheie din viața lui Simon Petru chemarea la apostolat, lepădarea din curtea arhiereului, pocăința și, în final, propovăduirea curajoasă. Lor se adaugă o serie de capodopere ale Renașterii și Barocului. Prima pe care aș aminti-o, ascultată de mine în vremea Postului Mare în Catedrala Santa Giustina din Padova, este lucrarea complexă a lui Orlando di Lasso – „Lagrime di San Pietro” (Lacrimile Sfântului Petru). Aceasta este, îmi pare, ultima și una dintre cele mai profunde creații ale compozitorului renascentist (1594). Este un ciclu de 21 de madrigale spirituale bazat pe poemele lui Luigi Tansillo, care descriu durerea sfâșietoare și remușcările lui Petru după ce L-a trădat pe Iisus. Aș aminti aici și pe Marc-Antoine Charpentier cu minunăția de oratoriu „Le Reniement de Saint Pierre” (Lepădarea Sfântului Petru). O istorie sacră (oratoriu baroc de dimensiuni reduse) extrem de expresivă, compusă în Franța secolului al XVII-lea, axată exclusiv pe dialogurile tensionate din noaptea Pătimirilor și plânsul lui Petru.

Nu trebuie însă să uităm de tradiția liturgică, icoană muzicală în Cântarea Bizantină și Apuseană. Din tradiția bizantină și ortodoxă reținem întreaga construcție imnografică legată de sărbătoarea de la 29 iunie care este marcată de imnuri religioase profunde. Troparul Sfinților Apostoli Petru și Pavel („Mai-marilor Apostolilor și lumii învățători...”) și Condacul funcționează ca adevărate icoane sonore, lăudând statornicia lui Petru și înțelepciunea lui Pavel. Lucrări corale semnate de compozitori est-europeni (cum ar fi imnurile compuse de Dmytro Bortniansky sau textul cântărilor vechi slavone) aduc o atmosferă solemnă acestei sărbători. În Occident Cântul Gregorian și tradiția catolică păstrează imnul „Felix per omnes festum mundi cardines” (atribuit Sfântului Paulin de Aquileia, sec. VIII) și faimoasa antifonă „Tu es Petrus” (Tu ești Petru) reprezintă pilonii liturgici. Textul „Tu es Petrus” a fost pus pe muzică polifonică de titani precum Giovanni Pierluigi da Palestrina și Gabriel Fauré. Aici merită să amintim și pe Benjamin Britten cu al său „Hymn to St Peter”. În secolul XX, compozitorul britanic a dedicat o lucrarea corală memorabilă Opus 56 a Sfântului Petru, bazată pe liturghia catolică, evidențiind moștenirea și „cheile” încredințate apostolului.

Nu doar de dragul epuizării subiectului amintim aici, simplu, o ipostază a chipului lor prin intermediul dramaturgiei. Mă voi limita la cea de limbă română. Prezența figurilor Petru și Pavel în dramaturgie se manifestă prin două perspective distincte: piese de teatru istorico-religioase dedicate vieții apostolilor și dramaturgia cultă inspirată din folclorul românesc, unde Sfântul Petru apare ca personaj mitologic. 

În dramaturgia modernă, accentul cade pe parcursul biografic, teologic și pe transformarea radicală a celor doi apostoli. Reținem, astfel, epopeea „Apostolul Pavel” de Ion Druță. Această epopee creștină în două acte reprezintă cea mai importantă piesă de teatru din spațiul românesc dedicată exclusiv figurii Sfântului Pavel. Scrisă în 1996, drama analizează conflictul interior al convertitului Saul din Tars, drumul Damascului, intensitatea predicilor sale și martiriul final.

O altă lucrare, controversată și mult „ariculată” în presă, deși fără o critică solidă din punctul de vedere al creației, este piesa „Evangheliștii” de Alina Mungiu-Pippidi. O consemnăm drept o piesă contemporană care chestionează miturile biblice și scrierea textelor sfinte, în care Sfântul Petru apare ca personaj interconectat în procesul de consolidare a creștinismului timpuriu. Pentru români sunt importante o serie de lucrări care se încadrează în spațiul teatrului  popular și a adaptărilor folclorice. În teatrul de inspirație populară, Sfântul Petru (Sânpetru) este un personaj recurent, adesea zugrăvit într-o notă umoristică, umană, fiind companionul de drum al lui Dumnezeu pe pământ sau păzitorul Porților Raiul. 

Primul text este „Ivan Turbincă” (în adaptări după Ion Creangă). În spectacole faimoase, precum „Absolut!” regizat de Alexandru Dabija la Teatrul Act (cu Marcel Iureș) sau montarea de la Teatrul Național București, Sfântul Petru apare ca personaj interpelat de soldatul Ivan la porțile Raiului. El este prezentat cu un amestec de blândețe, naivitate și autoritate simbolică. Mie, însă, îmi bucură teribil aparițiile din text cuprinse în dramaturgia lui Marin Sorescu. În scrierile inspirate din universul mitic al satului românesc (precum cel din volumul „La lilieci”), Dumnezeu și Sfântul Petru coboară deghizați printre oameni, în haine sărăcăcioase, pentru a testa moralitatea comunității.

În filmografie nu există foarte multe filme dedicate exclusiv celor doi apostoli, însă apar în producții importante. Reținem, doar pentru iubitorii de film, o serie de pelicule precum Peter and Paul (1981) o miniserie cu Anthony Hopkins (Pavel) și Robert Foxworth (Petru), una dintre cele mai apreciate dramatizări ale relației dintre cei doi. Lor le-aș adăuga The Bible: Acts of the Apostles (1994), film care urmărește activitatea Bisericii primare și îl prezintă pe Pavel în prim-plan, alături de Petru sau emoționanta peliculă Paul, Apostle of Christ (2018)  cu James Faulkner (Pavel) și Jim Caviezel (Luca). În filmul din urmă  Petru este menționat, dar accentul cade pe ultimele zile ale lui Pavel. Încă în derulare sub ochii noștri este The Chosen (serial), în care Petru este unul dintre personajele principale, iar Pavel apare în perspectiva extinderii poveștii în sezoanele viitoare. Din nefericire, în lipsa unor amănunte din izvoarele canonice ale vieții lor, regizorii și scenariștii au asumat texte apocrife, bune de citit atunci când sunt privite cu atenția mărturiei binelui. 

Nu întâmplător am ridicat acest text în Ajunul prăznuirii celor doi Apostoli. Țin să spun generației noastre că cei doi sunt vii. Mereu aici. Prezenți. Iar Dumnezeu s-a milostivit de noi să ne dăruiască toate mijloacele pentru ca să putem gusta din bucuria cunoașterii lor.