Ceas de taină, singuratic și tăcut, undeva, într-un colț de univers, la o simplă fereastră către nevăzut... 

Martoră îmi este luna, solitară și ea ca totdeauna. Mereu contemplarea ei mă duce cu gândul la sufletele ce au călătorit cândva pe acest bătrân Pământ, căci toate s-au preumblat pe dinaintea „privirii” ei selenare. De veacuri stă martoră tăcută pentru neamuri și neamuri și nimeni nu știe câte o fi văzut ea pe pământ, afară de Însuși Domnul Savaot! Ea a rămas statornică, noi – trecători...

De ce nu cred oamenii în Dumnezeu? mă gândesc involuntar, trăind atâta frumusețe! 

Pentru că este un Dumnezeu aproape incredibil! Pentru că atâta frumusețe și măreție, amănunt și diversitate, dinamică, sens și nenumărate alte dimensiuni ale existenței, omul, mai ales omul modern și obișnuit cu superficialul și scroll-ul, nu poate cuprinde... Pentru că a făcut minuni mari pe care omul nu le poate înțelege cu logica lui mică, trecându-le astfel la categoria basm. Pentru că, în același timp, a săvârșit smerenia cea mai mare și mai nobilă, mai delicată și mai sfântă de a Se întrupa în sărăcia umană, de Se naște într-o iesle, lucruri pe care iarăși, grosimea sufletului uman arareori o poate asimila și crede... pentru că nu o cunoaște în sinele său... Răstignirea Sa pentru altul este ciudată pentru oamenii sieși de ajuns, Învierea este peste poate pentru logica firii.

De ce nu cred oamenii în Dumnezeu?

Pentru că este un Dumnezeu ce nu poate încăpea în concept, raționalizare, logică, El este mereu altfel! Pentru că raționalizăm prea mult și trăim prea puțin!

Iar El e prea deplin și nu Îl putem înțelege decât prin unirea dintre rațiune și uimire, contemplație! Nu știu de unde aplecarea acesteia spre supremația logicii. Limităm deplinul Adevărului, limităm chiar putințele ființei umane, care este complexă – minte și inimă! Numai când acestea se vor uni, contemplând și trăind, suntem pe cale să înțelegem. 

De ce însă ne vine greu să ajungem aici, să credem viu în Domnul? Pentru că nu ne rezervăm timp să ne conectăm cu El. Suntem mereu purtați în vâltoarea lumii și adesea fără de știre ne lăsăm duși și târâți fie de plăceri, fie de obligații. Iar clipa de răgaz, de dedicare a întregii noastre alcătuiri pentru întâlnirea cu El, o amânăm. Conștient sau nu, dar o amânăm. 

De ce nu cred oamenii în Dumnezeu? 

Din deznădejde. În fața prozaismului acestei lumi, spunem inconștient: nu poate fi adevărat ceva atât de frumos, atât de bun, atâta iubire! Nu are cum să fie undeva, chiar printre noi, cei din lumea gri a cancerelor tot mai dese, a răpirilor de copii, a multor suflete pierdute, a grijilor plictisite pentru ziua de mâine, un Domn al păcii, un Răstignit din Iubire, un Înviat din moarte, un Om preocupat neostoit, de celălalt... Cineva Căruia Îi mai pasă și de altceva decât ce mâncăm diseară...

De ce nu cred oamenii în Dumnezeu? 

Pentru că uităm... uităm câte minuni a făcut în propria noastră viață, uităm cât de bine este în inima Lui, în Harul Lui. Uităm și ignorăm minunile de la fiecare colț de existență: faptul că suntem, că ne-am trezit și azi, că soarele încă mai răsare. Și răsare peste toți...

Însă cea mai mare și mai nefastă lucrare este că nu ne gândim, de fapt, la El. Voi crea oare revoltă dacă voi spune că adesea și noi, creștinii, nu credem în El? Credința este o lucrare vie, pe deplin vie și ar trebui să determine alegerile noastre de fiecare clipă, starea noastră interioară! Eu cea dintâi mă vădesc prin faptele mele că nu cred cu adevărat în Domnul... Și mult contribuie la asta lipsa unui timp dedicat Lui.

Un timp al liniștii, al întâlnirii cu noi înșine, fie chiar și cu golul nostru lăuntric. Un timp în care doar să fim. Pentru că El este. Un răgaz în care ne dedicăm fiecare mișcare a inimii și a minții către El. Să ne încăpățânăm ca în vâltoarea acestei vieți să oprim periodic caruselul goanei după nimic și să Îl căutăm, să Îl întrebăm, să Îl contemplăm. Să desfacem cuferele Adevărului ascuns în spatele țesăturii realității care ne înconjoară. 

Mă întreb adesea în ce măsură ne vom înfățișa înaintea Domnului cu ceea ce am făcut, chiar și în numele Lui, și în ce măsură cu ceea ce suntem. Ce am devenit în urma oricărei „faceri”. Și tind să cred că toate ca o pleavă se vor topi și vom rămâne doar cu ceea ce suntem înaintea Sa. 

Cât despre „De ce nu cred oamenii în Dumnezeu”... socotesc că noi, creștinii, am fost chemați să fim „lumina lumii” sau „sarea pământului”... Iar dacă noi înșine ne vom lăsa duși în agonia deșertăciunii, oare cine și cum va mai aprinde inima acestor oameni în lume? Cu adevărat, Harul lui Dumnezeu lucrează și învăpăiază, însă doar în colaborare cu omul dintre oameni. Cu omul afierosit Lui, în timpul dedicat Lui. Timpul lui Dumnezeu.

Ne plângem adesea de acești oameni, însă câți dintre noi mai suntem gata să facem lucrarea de taină a Omului Celui venit între oameni? Lucrarea martirică pentru Adam? Privind nu doar free-fall-ul omenirii, ci și viteza de autodistrugere în care se încăpățânează, mă întrebam ce se mai poate face pentru omul modern? Pentru criza existențială a întregului Adam. Vorbe? Sfaturi? Convingeri? Puțini sunt – turma mică – cei care încă le mai primesc. Cu sinceritate, nu văd ca soluție decât martiriul tăcut. Al rugăciunii, al răbdării, al cine știe ce încercări mai mari, a tot felul de nedreptăți și crude suferințe. Cine dintre noi, cei ce ne unim adesea cu Hristos Cel Răstignit și Înviat, primim în piept chemarea martiriului pentru Adam, pentru acești oameni care nu cred în Domnul? Pentru ca, primind El jertfa noastră lăuntrică, Harul să lucreze în inima lor, cât să îi deschidă în credință. 

Aprinde, Doamne, inima noastră, a celor afierosiți Ție, pentru ca în Iubirea Ta, gata să fim a face toate câte Tu dorești de la noi, pentru aducerea înainte a Feței Tale a tot omul. Pentru că toți întru una să se întraripeze cu dorul după Tine, să tânjească și să Te iubească.