Sfântul Marcu Monahul (secolele V-VI) scrie: „Nimeni nu este mai bun și mai milostiv ca Dumnezeu, dar, cu toate acestea, n-o să-l ierte pe cel ce nu se căiește de păcatele sale. (…) Toate poruncile se reduc la una singură: cea a pocăinței. (…) Căci nu vom fi osândiți pentru mulțimea păcatelor, ci pentru că n-am voit să ne pocăim. (…) Pocăința nu se sfârșește până la moarte, nici pentru cei mici, nici pentru cei mari”. Cum spune Avva Isaia (secolele IV-V): „Cunoscând de la început Domnul nostru Iisus Hristos cât de mare este răutatea vrăjmașului, ne-a dăruit pocăința până la ultima noastră suflare. Că de n-ar fi pocăință, nimeni nu s-ar mântui”. Iar Sfântul Isaac Sirul (secolul VII) ne învață, la rândul său: „Avem nevoie de căință în fiecare clipă a celor douăzeci și patru de ore ale zilei și nopții”.

Îndrumătorii duhovnicești contemporani acordă și ei o la fel de mare importanță pocăinței. Astfel, Sfântul Serafim de la Sarov (1759-1833) afirma: „Unde nu sunt lacrimi, nu este mântuire”. Iar părintele Serafim Papakostas, conducătorul mișcării grecești „Zoe”, din 1927 până în 1954, își începe opera cea mai cunoscută cu aceste cuvinte: „În fiecare epocă, dar mai ales într-a noastră, atât de profund neliniștită, obosită și agitată, nimic nu este mai important ca pocăința. Nu există ceva la care omul să aspire mai profund. Singura problemă este că nu avem o idee prea clară despre ea”. Este momentul să menționăm că Rugăciunea lui Iisus, care este mult mai practicată astăzi decât acum cincizeci de ani, este o rugăciune specifică pocăinței: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 47)