M-am gândit cum aș putea să vă povestesc despre transmiterea credinței și conținuturilor ei mărturisitoare în termenii în care să înțelegem împreună succesiunea „genetică” a principalelor linii de referință asupra a ceea ce împărtășim astăzi în Ortodoxie cu ceea ce mărturisește Biserica de veacuri. Pentru început am ales un termen specific al propovăduirii Mântuitorului și cum s-a filtrat el prin cuvintele și înțelepciunea Apostolilor și urmașilor lor imediat așezați în istoria Bisericii și gândirii creștine. 

Reținem din toate analizele propuse de exegeți Evangheliei că Împărăția lui Dumnezeu reprezintă tema centrală și inima întregii propovăduiri a Domnului Iisus Hristos. Ea nu desemnează un teritoriu politic sau geografic, ci suveranitatea și prezența iubitoare a lui Dumnezeu în lume, instaurată prin Întruparea Fiului Său. Identificăm astfel, mai întâi, caracterul ei dinamic fixat între „Deja” și „Nu încă”. În predicile Mântuitorului, Împărăția are o dublă dimensiune temporală. Prima este dimensiunea prezentă („Deja”) care afirmă că Împărăția a început odată cu venirea lui Hristos în lume. Ea este activă prin minunile, vindecările și prezența Sa. A doua dimensiunea viitoare („Nu încă”) exprimată prin ideea că Împărăția își va găsi împlinirea deplină, eschatologică, la sfârșitul veacurilor, la a doua Venire a Domnului (Parusia). Din lectura Evangheliilor putem înregistra chiar și trăsăturile Împărăției lui Dumnezeu. Ea este interioară pentru că „este înlăuntrul vostru” (stare de har). Spirituală pentru că  „nu este din lumea aceasta” (non-politică ori non-ideologică). Este accesibilă umanului prin Întruparea Domnului Hristos dar necesită pocăință (metanoia) și credință.

Aș îndrăzni să insist, pentru cititorul de azi, marcat atât de mult de spiritualitatea amestecului de spiritualități, că natura ei este duhovnicească (ține de Duhul Sfânt, nu de energiile create), nu pământească.  În dialogul cu Pilat, Hristos afirmă limpede că „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Evreii contemporani așteptau un eliberator politic, însă Iisus aduce o eliberare din robia păcatului și a morții. Așteptau un naționalist înflăcărat, un suveranist – sub definiția actuală – iar Hristos este vestitorul unei națiuni noi, neamul creștinilor. Că Împărăția este o este o realitate interioară: descoperim împreună ascultând cu Domnul, răspunzând fariseilor, arată că „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Ea reprezintă transformarea inimii, pacea, bucuria și unirea omului cu Creatorul prin Duhul Sfânt. Pare, mai degrabă, un efort nu o locație. De altfel citim cu bucurie că  Hristos Însuși este Împărăția. Părinții Bisericii aduc în discuție aici termenul de Autobasileia (Împărăția în Sine). Acolo unde este Hristos, acolo este Împărăția, deoarece El poartă deplinătatea dumnezeirii.

Există o singură cale de acces, Hristos Domnul. Dar accesul se face prin pocăință și credință. Propovăduirea lui Iisus debutează cu un imperativ clar: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie, că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu”. citind atent la paginile Scripturii constatăm că pocăința (metanoia) nu înseamnă doar regret, ci o schimbare radicală a minții și a modului de viață. Mi-a plăcut tare când am descoperit că Fericirile (Matei 5) reprezintă „constituția” acestei Împărății, arătând că cei smeriți, cei blânzi și cei curați cu inima sunt moștenitorii ei. Legile ei sunt descoperite prin Parabole. Mântuitorul a explicat tainele Împărăției folosind parabole din viața cotidiană. Exemple potrivite însă în veac tocmai pentru cotidianul lor. Astfel citim cum Grăuntele de muștar arată creșterea organică, de la începuturi modeste la o extindere universală. Descoperim așadar fragilitatea care câștigă lumea. Nu prin forță ci prin transparența harului, aripi ca de porumbel transparente crescând miezului Bisericii care rămâne Crucea. Altarul Jertfei și rădăcina biruirii iadului. Aluatul ce dospește toată frământătura simbolizează puterea interioară de transformare a întregii societăți dar și forța dinamismului ascuns, fragil, asemeni bonului de muștar, care desface din rău țesătura vieții umane, cine vede aluatul crescând știe cum, tăcut și luminos, se transformă în pâine plină de semnele bucuriei vieții: gust, miros, săturare. Dacă privim Împărăția prin pilda comorii ascunse și Mărgăritarul, vedem cum ea exprimă valoarea ei supremă, pentru care merită să renunți la tot. A fi în împărăție înseamnă a renunța la tot ce nu este Împărăție. Ultima imagine asupra căreia m-aș opri este cea din parabola cu năvodul și neghina. Ea subliniază caracterul ei actual în ce privește lumea în care trăim și murim. Un caracter, aș îndrăzni, mixt (buni și răi), digerabili și nu prea digerabili pentru masa Împărăției. Dar adaugă și o mare provocare. Doar Judecata Finală care va face separarea. Alegerea este a milei lui Dumnezeu. 

      Cum a trecut conceptul și conținutul acesta în gâdnirea teologică a Apostolilor pe care-i prăznuim prin Post? În propovăduirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Împărăția lui Dumnezeu nu mai este doar o promisiune viitoare, ci o realitate vie, începută prin Învierea lui Hristos și accesibilă tuturor oamenilor prin credință și Botez. Sfântul Petru prezintă Împărăția într-o cheie eclesiologică și eshatologică, strâns legată de viața Bisericii și de a doua venire a lui Hristos. Astfel Biserica este Împărăția în dezvoltare și  Petru îi numește pe creștini „neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Petru 2, 9), transferând atributele Împărăției asupra comunității creștine. Tot el vede biserica drept o moștenire cerească neatinsă de stricăciune. Astfel că Împărăția este descrisă  în ea însăși ca o „moștenire nestricăcioasă și neîntinată”, păstrată în ceruri pentru cei credincioși (1 Petru 1, 4). Pentru Petru este extrem de importantă dinamica mântuirii. Astfel intrarea în Împărăția veșnică este strâns legată de cultivarea virtuților creștine (credința, fapta bună, dragostea) (2 Petru 1, 5-11). Dimensiunea eshatologică este privită ca o așteptare a unui pământ nou căci – nu doar pentru el – Împărăția deplină se va instaura la sfârșitul veacurilor, când vor fi „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea” (2 Petru 3, 13).

Sfântul Pavel oferă o definiție profund teologică și spirituală a Împărăției, concentrată pe lucrarea Duhului Sfânt în interiorul omului. El o vede ca  o realitate spirituală interioară.  Pavel este cel care afirmă clar că „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Tot lui îi datorăm fixarea Împărăției pe Hristos, născând, oarecum, în gândirea Evangheliei, termenul și conținutul de hristocentrism. Dumnezeu „ne-a strămutat în Împărăția Fiului iubirii Sale” (Coloseni 1, 13), mântuirea fiind o trecere legică și spirituală deopotrivă sub autoritatea lui Hristos. El afirmă pentru prima dată, atent și tenace, incompatibilitate cu păcatul și avertizează sever că cei care săvârșesc faptele firii pământești (desfrânarea, mânia, pizma) nu vor moșteni Împărăția (Galateni 5, 21; 1 Corinteni 6, 9-10). În propovăduirea lui se vădește o dimensiune cosmică a Împărăției. Împărăția va fi deplină atunci când Hristos va supune toate căpeteniile și puterile, urmând să dea Împărăția lui Dumnezeu-Tatăl, pentru ca „Dumnezeu să fie toate în toți” (1 Corinteni 15, 24-28).

Cum au trecut toate aceste conținuturi l La Părinții Apostolici (scrieri creștine de la sfârșitul secolului I și prima jumătate a secolului al II-lea)? Conceptul de Împărăția lui Dumnezeu păstrează o puternică tentă escatologică și morală, fiind văzută ca o realitate viitoare ce va fi moștenită doar de cei care trăiesc o viață curată și rămân fideli în fața persecuțiilor. Această perioadă marchează tranziția de la propovăduirea directă a Apostolilor la organizarea timpurie a Bisericii.  Astfel dimensiunea escatologică și hristocentrică este identificabilă în faptul că Împărăția este privită în primul rând ca o răsplată viitoare. Ea nu este o realitate pământească politică, ci una cerească ce se va instaura deplin la Parusia (a doua venire a lui Hristos). Pornind de la învățătura apostolică legată de moștenirea viitoare Părinții arată că  Intrarea în Împărăție este scopul final al mântuirii și al răbdării creștine. Tot lor le aparține și imaginea legată de ideea Hristos ca poartă. Hristos este Cel care deschide calea spre Împărăție prin Învierea Sa. Un aspect special privește  condiționarea morală și ascetică a accesului la Împărăție.  Spre deosebire de o simplă acceptare intelectuală a credinței, Părinții Apostolici insistă că Împărăția lui Dumnezeu se cucerește prin fapte concrete și sfințenie. În scrieri timpurii, precum Păstorul lui Herma, accesul în Împărăție este condiționat de haine spirituale sau virtuți: credința, abstinența, simplitatea, inocența și dragostea. Apar conținuturi legate de excluderea păcătoșilor, Părinții arătând că oamenii care practică desfrânarea, mânia, ipocrizia sau clevetirea pierd dreptul de a moșteni această Împărăție.  Sfântul Clement Romanul și Sfântul Policarp din Smirna subliniază că mândria și lăcomia blochează accesul în fața porților divine. 

Trebuie însă subliniat că fiecare scriere aduce nuanțe proprii asupra modului în care comunitatea timpurie percepea această realitate: Didahia (Învățătura celor 12 Apostoli conține rugăciuni euharistice exprese pentru adunarea Bisericii de la marginile pământului în Împărăția lui Dumnezeu, asociind sfințirea cu venirea ei rapidă. Sfântul Ignatie  al Antiohiei vede Împărăția strâns legată de unitatea Bisericii în jurul Episcopului și de martiriu; moartea pentru Hristos este adevărata naștere în Împărăție. Păstorul lui Herma folosește metafora turnului (Biserica). Doar pietrele cioplite corect (oamenii purificați prin pocăință și virtuți) sunt integrate în construcția ce duce în Împărăție. Epistola lui Barnaba pune accent pe noul legământ; creștinii sunt adevărații moștenitori ai promisiunilor divine și ai Împărăției, înlocuind vechiul Israel.

Tot ei dau conținut teologic riguros  relației dintre Biserică și Împărăție. Biserica nu este identificată complet și absolut cu Împărăția lui Dumnezeu, ci este văzută ca faza pregătitoare sau „pepinierea” ei pe pământ. Biserica adună, curățește și sfințește credincioșii pentru ca aceștia să poată trece granița spre Împărăția escatologică a Tatălui. 

La Părinții Apostolici, conceptul de Împărăție a lui Dumnezeu sau Împărăție a Cerurilor nu este doar o realitate viitoare (eshatologică), ci și o realitate prezentă, strâns legată de viața morală a creștinului, de Biserică și de starea inimii. Clement Romanul scrie : „Să facem, deci, dreptate înaintea lui Dumnezeu, ca să intrăm în Împărăția Lui și să primim făgăduințele pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit.” (II Clement 11, 7). Cât depre dimensiunea eshatologică de la el avem un celebru „logion” care spune: „Întrebat fiind Domnul de cineva când va veni Împărăția Lui, a răspuns: Când cele două vor fi una, când cel de afară va fi ca cel dinăuntru și bărbătescul cu femeiescul, adică nici bărbat, nici femeie.” (II Clement 12, 2). Ceva mai departe el explică că „cele două sunt una” atunci când oamenii își vorbesc în adevăr, fără duplicitate, iar „cel dinăuntru ca cel de afară” se referă la curăția sufletului reflectată în fapte. 

În scrisorile sale scrise în drum spre martiriu, Sfântul Ignatie Teoforul, al Antiohiei, avertizează asupra păcatelor care îi exclud pe oameni din Împărăție, preluând întocmai limbajul Sfântului Apostol Pavel. Astfel el emite un avertisment împotriva dezbinării și rătăcirii: „Nu vă amăgiți, frații mei! Cei care distrug familiile nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Dacă, deci, cei care au făcut acestea după trup au murit, cu atât mai mult cel care strică prin învățătură rea credința lui Dumnezeu, pentru care Iisus Hristos a fost răstignit? Unul ca acesta, devenind necurat, va merge în focul cel nestins, asemenea și cel care îl ascultă.” (Epistola către Efeseni 16, 1-2). Cât despre stricăciunea duhovnicească scrie: „Cei care sunt după trup nu pot face cele duhovnicești, nici cei duhovnicești cele trupești... Corupătorii de oameni nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.” (Epistola către Filadelfieni 3, 3)

Un autor pe care tare îl îndrăgesc și ale cărui urme le-am căutat în Smirna de odinioară – azi Izmir – este Sfântul Policarp al Smirnei. În epistola sa către Filipeni, ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul amintește condițiile morale stricte pentru dobândirea Împărăției: „Știind că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, trebuie să umblăm în chip vrednic de porunca și slava Lui... Nici desfrânații, nici cei cu deprinderi femeiești, nici sodomiții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, nici cei ce fac fapte rele.” (Epistola către Filipeni 5, 3). Lui îi aparține prima construire în jurul Fericirilor a exigențelor mânturii:  „Să ne aducem aminte de ceea ce a spus Domnul când învăța: Nu judecați, ca să nu fiți judecați... Fericiți cei săraci și cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția lui Dumnezeu.” (Epistola către Filipeni 2, 3). În Epistola lui Barnaba citim cu autorul pune accentul pe speranța creștină și pe faptul că Împărăția se dobândește prin încercări și prin păstrarea neschimbată a credinței: „Cei ce vor să vadă pe Hristos și să ajungă în Împărăția Lui trebuie să Îl primească prin necazuri și suferințe.” (Epistola lui Barnaba 7, 11). În ce privește Epistola către Diognet, deși este o lucrare apologetică, ea surprinde într-un mod inedit vremii și vremurilor neputința omului de a ajunge singur în Împărăție, mântuirea fiind un dar exclusiv al iubirii divine. Textul ne aduce dinainte conținutul concepției incapabili prin noi înșine scriind: „...după ce s-a dovedit în timpul dinainte că prin propria noastră natură eram incapabili de a intra în Împărăția lui Dumnezeu, am ajuns în stare să o facem numai prin puterea lui Dumnezeu.” (Epistola către Diognet, 9, 1). O dimensiune nouă ne descoperă lucrarea Păstorul lui Herma. În această scriere profund alegorică, Împărăția lui Dumnezeu este strâns legată de Biserică (simbolizată printr-un turn aflat în construcție, după cum am scris mai sus) și de taina Botezului ca poartă de intrare: „Niciun om nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu va primi numele Fiului Său... Poarta este Fiul lui Dumnezeu; aceasta este singura cale de acces către Domnul. Nimeni nu va intra la El altfel decât prin Fiul Său.” (Păstorul lui Herma, IX, 12). Pentru Părinții Apostolici, Împărăția Cerurilor este o moștenire ce poate fi pierdută prin păcat și câștigată prin curăția inimii, ascultare de episcop, de Biserică și trăirea virtuților evanghelice.

Așa se transferă în timp conținutul apostolic al credinței. Voi căuta în zilele următoare cum s-au construit alte concepte și conținturile lor pornind din propovăduirea Domnului, trecât apoi, prin Apostoli, către reflecția pastorală a Bisericii. Vă invit, așadar, să învățăm împreună cât de minunată ne este Biserica și să înețelgem de ce ea este, în continuare, Izvor de cunoaștere, cultură și minune. Acesta și pentru că dincolo de o succesiune apostolică a ierarhiei Biserica poartă în sine o geneză plină de har a gândirii creștine. Să luăm aminte!