Bătrânul Fanurie s-a născut la 12 iulie 1898 în Tecuci, România. Părinții se numeau Ștefan și Elena. La botez a primit numele de Vasilie. Era primul născut al unei familii de 14 copii. Părinții erau foarte evlavioși. Deoarece credeau că primul copil aparține lui Dumnezeu, potrivit cuvântului care spune „toată partea bărbătească ce deschide pântecele sfânt lui Dumnezeu este”[i], atunci când a împlinit 15 ani, l-au trimis, deși îl iubeau foarte mult, în Sfântul Munte, la Schitul românesc Prodromu. Acolo avea un unchi monah, care era și secretar al schitului. În anul 1913 a venit în Sfântul Munte și în 1915 a devenit monah cu numele Fanurie.

Acolo a rămas 30 de ani, nevoindu-se cu râvnă. Avea multă evlavie, își dorea însă foarte mult să trăiască în chip isihast. Pentru aceasta a mers la Chilia Cuviosului Teofil din Kapsala. Chilia este închinată Sfântului Vasilie. Acolo a viețuit Sfântul Teofil Izvorâtorul de Mir, ale cărui Sfinte Moaște sunt îngropate sub Sfânta Masă. Tot acolo au viețuit și Cuviosul Gherasim Kefalonitul, precum și Cuviosul Nicodim Aghioritul. O chilie binecuvântată, unul dintre locurile de închinare din Kapsala. Cel care vizita chilia părintelui Fanurie pentru prima oară se întreba dacă locuia cineva acolo, iar aceasta [se întâmpla] fiindcă era cu totul neîngrijită, toată strădania lui fiind îndreptată spre cele duhovnicești.

În fiecare zi postea până la ceasul al nouălea[ii]. Gura lui se usca din pricina postirii și a setei. Din pricina posturilor organismul său s-a dezobișnuit de mâncărurile cu untdelemn și de aceea nu le primea. Aprindea multe candele înaintea icoanelor pe care le avea în chilia sa, în afară de cele din biserică. Făcea continuu privegheri cu metania și citea mult Psaltirea, Vechiul și Noul Legământ. De asemenea, citea scrierile Sfântului Isaac Șirul, pe care îl iubea în mod deosebit. Era un psalt foarte bun. Cunoștea bine muzica bizantină.

În chilia sa se simțea de parcă se afla în Rai. Când era mai tânăr, mergea pe la alte chilii și lucra, iconomisindu-și astfel cele de trebuință. Odată însă i-a văzut pe Sfinții chiliei sale, care i-au spus: „Nu te mai duce pe la alte chilii ca să lucrezi, căci noi îți vom purta de grijă”. De atunci nu i-a mai lipsit nimic. Nici rucodelie nu făcea, nici pensia care i se cuvenea nu o primea, nici la Karyes nu mergea să facă cumpărături. Maica Domnului și Sfinții chiliei îl iconomiseau întru toate.

Bătrânul Fanurie avea un adevărat simț al călugăriei. Cineva i-a dăruit o jachetă lumească ca să se protejeze de frig, dar el nu a purtat-o, deși îi făcea trebuință, ci a dat-o altcuiva. Un monah vecin i-a adus apă cu furtunul și i-a propus să-i pună și o cișmea ca să ia apă, dar el nu a primit. A preferat să meargă cu cana să ia apă de departe, de la aghiasma Cuviosului Teofil. Și aceasta a făcut-o până când a îmbătrânit și nu mai putea să aducă singur apă. Iubea liniștea și tradiția. Atunci când cineva i-a spus că vor face drum în Kapsala, s-a mâhnit și a zis: „Auzi, drum în Kapsala!”.

Bătrânul Fanurie era foarte evlavios, nevoitor și trezvitor. Tipicul său era astfel: După ce termina Vecernia cu șiragul de metanii și mânca puțină mâncare fără untdelemn cu posmag, se odihnea cam o oră. După aceea începea slujba cu șiragul de metanii, până când veneau lacrimile. Apoi plângea, rugându-se pentru întreaga lume, pe care o îmbrățișa în inima sa cea plină de dragoste.

Bătrânul Fanurie dobândise harisma lacrimilor, neîncetata pomenire a morții și rugăciunea minții. Spunea: „Mă gândesc, când voi muri, oare unde mă va pune Dumnezeu, fiindcă sunt om păcătos”. Și când zicea acestea, lacrimile sale curgeau șiroaie. „Eu mereu plâng”, a spus odată. „Fără lacrimi nu se curățesc păcatele. Omul trebuie să aibă frica lui Dumnezeu și dragoste către El. Acestea două sunt înrudite. Să le ceară de la Dumnezeu și El i le va da”. Atunci când îi cereau sfaturi, el spunea să facem ce scrie în cărți (adică în Evanghelii).

Bătrânul Fanurie era robit de dragostea cea către Hristos. Odată a venit să-l viziteze un monah și lovea în poartă, zicând „Pentru rugăciunile... ”. El se afla afară și citea sub un copac. Când a deschis, monahul l-a salutat și au început să vorbească. Atunci când acel monah a plecat, bătrânul Fanurie a alergat să ia din nou cartea în mâini, lăsând poarta deschisă.

Alteori stătea în curtea sa și citea într-un colț, dar nu se zărea, deși avea poarta deschisă. Toți cei care știau, intrau și se închinau, iar el își continua rugăciunea și studiul duhovnicesc. Dacă nu știau, atunci îi conducea în biserică și le vorbea despre Sfântul Teofil, de obicei cu lacrimi în ochi. Uneori, din pricina intensității lucrării sale duhovnicești și a îndeletnicirii cu cele dumnezeiești, atunci când cineva bătea în poartă, îi deschidea, dar nu-l privea în ochi, ci îl conducea în tăcere în bisericuță, iar el își continua lăuntric rugăciunea minții.

Odată un tânăr monah a venit să-i ceară cuvânt folositor de suflet, pentru a-și îndrepta sufletul său pătimaș, iar el i-a răspuns: „Fiul meu, acum cât ești tânăr, să te nevoiești să pui început bun. Căci așa cum vei începe călugăria, tot astfel o vei și sfârși”.

El însuși era un mare nevoitor. Spunea cu smerenie: „Deoarece sunt trândav și mă scol cu greutate, de aceea încep slujba de cu seară și nu dorm noaptea”. Din pricina stărilor de toată noaptea în picioare s-a îmbolnăvit de hernie. Asceza și silirea de sine la care se supunea o mărturiseau cu uimire și ieromonahul Xenofont și bătrânul Irodion, românii.

Părintele Xenofont spunea că asceții din vechime nu-l ajungeau în asceză pe bătrânul Fanurie. Se ruga neîncetat timp de mai multe zile și nopți. Avea o mare rezistență. Venea de la Dafni încărcat cu traista în spate fără să se oprească deloc, deși era mic la trup.

Când s-a îmbolnăvit bătrânul Macarie românul, care era vecinul său, bătrânul Fanurie mergea în fiecare zi și-l ajuta la nevoile sale, în ciuda vârstei sale [înaintate].

Bătrânul Fanurie, potrivit cu aceste nevoințe mai presus de fire, avea și experiențe pe măsură și dumnezeiești mângâieri. I-a văzut pe Sfinții Teofil și Vasilie, care l-au îndreptat într-un lucru pe care el îl neglija. Spunea bătrânul Fanurie că Sfântul Teofil s-a arătat și monahului care locuise acolo înaintea lui și care avea iepuri și puști. Pe acela Sfântul l-a izgonit, fiindcă nu a vrut să se îndrepte, zicându-i că acolo este sihăstrie. Un alt monah a vrut odată să surpe zidul și să ia moaștele Cuviosului Teofil, dar îndată au ieșit de acolo flăcări. Altădată din acel zid a izvorât mir care venea de la moaștele Cuviosului Teofil. Într-un astfel de loc sfințit trăia o viață sfântă bătrânul Fanurie. Spunea: „Atunci când vine aici îngerul, toată noaptea este foarte liniștită, dar când vine demonul, tot locul se umple de duhoare”.

Odată i-a văzut pe Sfinții Trei Ierarhi și l-a întrebat pe Sfântul Vasilie, față de care avea o evlavie deosebită, căci la botez primise numele lui și acesta fusese și motivul care îl determinase să ia chilia care îi era închinată:

– Spune-mi, te rog, mai am multe datorii?
– Ești bine, i-a răspuns Sfântul.

Altădată l-a văzut pe Sfântul Vasilie și pe Sfântul Teofil, care i-au spus să se silească mai mult la cele duhovnicești.

A avut o memorie foarte bună până la sfârșitul său. Pe toți închinătorii care ajungeau la chilia sa îi primea cu fața senină, îi servea cu o tratație, se închinau și apoi el le răspundea scurt cu sfaturi folositoare. Iar memoria lui cea minunată îi ținea minte pe toți închinătorii, pentru care făcea rugăciune cu șiragul de metanii și-L ruga pe Dumnezeu.

De trei ori a mers, din evlavie și dragoste, la Ierusalim ca închinător.

Nu era zelot, dar suferea mult pentru situația care este în Biserică datorită schismelor și eresurilor. Era un om care credea ușor, fiindcă „Bărbatul fără răutate crede tot cuvântul”[iii].

Odată l-a vizitat un vecin de-al său, care asculta la radio. Bătrânul Fanurie i-a spus profetic să-1 arunce, căci altfel va sfârși prin a se însura. Acela nu l-a ascultat și, din nefericire, s-a petrecut ceea ce i-a spus bătrânul Fanurie.

Începând cu 1984 a început să se pregătească pentru ieșirea lui din trup. Și-a trimis puținele lucruri pe care le avea la Schitul Românesc Prodromu, care era metania lui, apoi a mers la vecinii săi și le-a cerut iertare.

S-a zăvorât în iubita sa liniște și a început să se roage intens și cu lacrimi. În anul 1986 i-a văzut pe Sfântul Teofil și pe Sfântul Vasilie, care i-au spus: „Anul acesta nu vei face aici la chilie Anul Nou, ci vei veni să sărbătorim împreună”. El a spus aceasta cuiva, dar acela i-a spus să nu se încreadă în vise. „Dar acesta nu a fost vis”, a răspuns el.

Doi părinți care l-au vizitat, pe când plecau, i-au spus:

– Vom veni din nou, Gheronda.
– Nu mă veți mai găsi. Voi muri.

Și altui monah i-a spus deschis că va muri înainte de Anul Nou.

La 18 decembrie 1986, în ajunul Anului Nou, după calendarul nou, vecinii lui l-au găsit adormit întru Domnul. La înmormântarea lui, fiindcă era multă zăpadă, s-au aflat doar trei părinți. Mormântul lui era plin de apă. Trupul părintelui Fanurie era ușor ca fulgul. Plutea deasupra apei. La mutarea osemintelor un os de la un picior s-a văzut că fusese rupt și se lipise strâmb. Cine știe ce dureri mucenicești îndurase bătrânul Fanurie, fără să-și arate piciorul nici măcar la doctor!

Să avem binecuvântarea lui! Amin.

(Ieromonahul Eftimie Athonitul, Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, traducere de ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2016, pp. 100-104)