Pustiul Kapsalei este unul din locurile cele mai „isihaste” ale Sfântului Munte. Aici poate găsi cineva îndrăgostiți adevărați de rugăciunea minții, eroi ascunși și smeriți ai viețuirii îngerești celei întru Hristos.

Gheron Fanurie e unul dintre cei mai sfinți viețuitori ai Kapsalei. Român de obârșie, a venit de tânăr în Grădina Maicii Domnului și s-a dăruit lucrării de curățire a sufletului și slăvirii lui Dumnezeu. A locuit în Chilia „Sfântul Vasile” a Cuviosului Teofil Mirovlitul”. În această casă a trăit și s-a sfințit, în secolul al XVII-lea, Cuviosul Teofil, al cărui trup e încă în mormânt; doar din când în când iese din mormânt o mireasmă minunată. Nimeni însă nu încearcă să deschidă mormântul Cuviosului, pentru că el nu îngăduie.

Prietenul și fratele meu în Hristos, Părintele D., mi-a povestit cele de mai jos despre ascetul Fanurie:

M-am dus într-o zi, împreună cu alți frați, la părintele Fanurie. Voiam să mă închin la mormântul Cuviosului Teofil, dar și să-l cunosc pe părintele. Am bătut la poartă în felul călugăresc obișnuit (zicând adică și rugăciunea: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește pre noi”) și am așteptat. Peste puțin, mi-a deschis un bătrânel scund și plăpând. Fața îi strălucea ca soarele. Era o față cu adevărat de copil mic, blândă, curată, fragedă, lină, neîntinată, sfântă. Toți am fost uimiți de chipul lui. I-am pus metanie. Ne-a condus în biserică, după obicei. În timp ce coboram scările spre biserică, am simțit o mireasmă puternică. Tot locul se umpluse de această mireasmă cerească. Cu toții am slăvit pe Dumnezeu și i-am spus și părintelui Fanurie care ne-a răspuns:

– Asta nu se întâmplă doar azi. Se întâmplă adesea.

Am ieșit să stăm puțin în curte. S-a întors din casă întristat și ne-a zis:

– Nu am să vă ofer nimic. Doar puțină apă.
– Nu vrem nimic, părinte, i-am zis. Stați numai puțin să ne spuneți cum trăiți aici, la liniște.
– Foarte bine. Dumnezeu și Maica Domnului au grijă de mine. Mănânc pesmeți și ierburi.
– Cum petreci serile?
– Zic rugăciunea lui Iisus cu komboskini.
– Câte zici?
– Nu știu. Nu număr. Zic „Doamne Iisuse …” până vin lacrimile.
– Apoi ce faci?
– Apoi mă rog și plâng pentru întreaga lume.
– Când termini rugăciunea de noapte?
– Când vrea Domnul. Când se opresc lacrimile pentru lume.

S-a învrednicit să-și cunoască dinainte sfârșitul. Într-o zi, i-a spus unui vecin că au venit Sfinții Vasile și Teofil și i-au spus că pe 1 ianuarie, după stilul nou, vor veni să-l ia. Într‑adevăr, așa a și fost. A plecat la veșnicele locașuri.

În ultimul timp al vieții sale l-a vizitat un preot zelotist care i-a spus că din cauză că primește la Liturghie un preot care nu e zelot, chiparosul de lângă biserică s-a uscat. Bătrânul a crezut și a încetat să-l mai cheme pe acel preot pentru Sfânta Liturghie. Și-a spovedit pățania unui egumen aghiorit și, urmând sfatul lui, a revenit în rânduiala canonică a Bisericii. Harul dumnezeiesc i-a descoperit apoi că el și mântuirea se află și în noul calendar. De atunci, acel egumen cuvios a mers la el la chilie și liturghisea.

(Monahul Damaschin Grigoriatul, Părinți athoniți pe care i-am cunoscut, Editura Sf. Nectarie, Arad, 2005)