Nu am ales la întâmplare nici temele și nici analiza lor. Vremurile în care Evanghelia oferea resurse de înțelegere a lumii și ispitelor ei nu au apus, așa cum grăbiți spre „neființă” se grăbesc analiștii timpului istoric. Aș îndrăzni, așadar, să „desenăm” un patrulater al evidenței temelor în lumea gândirii șterse parcă de manipulare.

Dintâi vă propun să privim un pic spre teologia socială a Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Ea reprezintă ansamblul învățăturilor lor despre viața comunitară, relațiile dintre oameni, autoritate, muncă, solidaritate și responsabilitatea creștinului în lume. Deși termenul „teologie socială” este modern, fundamentele sale se găsesc în epistolele celor doi apostoli. Sfântul Petru pune accent pe viața creștinului în cadrul societății, mai ales într-un context de persecuție și marginalizare. Petru îndeamnă credincioșii să respecte autoritățile civile și îndeamnă cu aceste cuvinte până azi pe creștinul care asumă civismul: „Supuneți-vă pentru Domnul oricărei stăpâniri omenești...” (1 Petru 2, 13). Această supunere nu este absolută, ci este condiționată de fidelitatea față de Dumnezeu. Autoritatea este văzută ca un instrument pentru menținerea ordinii și a binelui comun. Contribuția sa este fundamentală în ce privește demnitatea tuturor oamenilor. Petru afirmă egalitatea spirituală a tuturor înaintea lui Dumnezeu: „Cinstiți pe toți oamenii, iubiți frăția...” (1 Petru 2, 17). În ochii săi fiecare persoană are o valoare intrinsecă deoarece este creată după chipul lui Dumnezeu și chemată la mântuire. La fel, în ce privește solidaritatea comunitară. Miezul constituirii sinaxei creștine. Biserica este prezentată ca o comunitate vie: „Și voi, ca niște pietre vii, zidiți-vă drept casă duhovnicească” (1 Petru 2, 5). Arată astfel că viața creștină nu este individualistă, ci comunitară, bazată pe slujire reciprocă și iubire fraternă. Un aspect important este cel legat de modul în care privește suferința și responsabilitatea socială ca pe o mărturie socială și spirituală: „Dacă suferiți pentru dreptate, fericiți sunteți” (1 Petru 3, 14). El este cel care ne învață că, în veac, creștinul este chemat să răspundă răului prin bine și violenței prin răbdare și iubire.

În ce privește teologia socială a Sfântului Apostol Pavel putem spune că acesta dezvoltă mai amplu gândirea teologică asupra dimensiunii sociale a Evangheliei, insistând asupra unității, solidarității și transformării societății prin Hristos. Prima sa contribuție privește egalitatea în Hristos- opusă oricărui egalitarism ideologic ori ideatic.  Una dintre cele mai importante afirmații sociale ale lui Pavel este: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Această viziune depășește barierele etnice, sociale și culturale. În același reper al egalității este și teologia legată de definirea Bisericii ca Trup al lui Hristos.  Pavel descrie comunitatea creștină ca un organism viu: „Voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” (1 Corinteni 12, 27). Fiecare membru are o funcție proprie, iar binele personal este inseparabil de binele comunității. Tot lui Pavel îi reținem în gândirea socială câteva reflecții importante asupra muncii  și responsabilității. Pentru Pavel, munca este o datorie și o formă de participare la viața comunității: „Dacă cineva nu voiește să lucreze, nici să nu mănânce” (2 Tesaloniceni 3, 10). El condamnă atât lenea, cât și exploatarea muncitorului, promovând responsabilitatea și demnitatea muncii. Tot lui îi datorăm începutul unei gândiri sociale asupra solidarității umane și ajutorării celor săraci. Dar el trece dincolo de vorbe și mărturii în cuvinte. Pavel organizează colecte pentru comunitățile aflate în nevoie și încurajează generozitatea: „Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” (2 Corinteni 9, 7). În mod cert pentru el ajutorarea aproapelui devine o expresie concretă a iubirii creștine. Merită să reținem, mai ales în timpul vremii de acum, modul în care reflectă raportul civic al creștinului cu autoritatea politică. În Epistola către Romani (13, 1-7), Pavel afirmă că autoritatea își are rostul în planul providențial al lui Dumnezeu, însă aceasta trebuie să slujească dreptății și binelui comun. 

Astfel ajungem la ceea ce am putea numi teologia politică a Sfinților Petru și Pavel. Nu este o teorie politică în sens modern, ci o reflecție asupra raportului dintre autoritatea lui Dumnezeu, Biserică și puterea civilă în cadrul Imperiului Roman. Pentru gândirea Sfântului Petru textul fundamental este 1 Petru 2:13–17:„Supuneți-vă oricărei stăpâniri omenești pentru Domnul...” Dar epistolele și acțiunile sale ne mai propun o serie de direcții de înțelegere a teologiei sale pentru binele polisului. Astfel autoritatea politică are o anumită legitimitate deoarece Dumnezeu îngăduie existența ordinii sociale. Creștinii trebuie să respecte legile, să plătească dările și să contribuie la binele comun. Poate că îi era mereu în minte evitarea politicului de către Hristos dinaintea sesterțului din gura peștelui oferit Cezarului și nu lui Dumnezeu.  Totuși, ascultarea față de stat nu este absolută și cu atât mai mult absurdă. Ea este subordonată ascultării de Dumnezeu  și nu e morală ascunzându-se după spusa „așa au fost vremurile”. Comunitatea creștină este descrisă ca un „neam sfânt” și o „preoție împărătească”, având o identitate proprie care transcende apartenența politică. De aceea îmi pare că la Petru apare o combinație între loialitatea civică și libertatea spirituală a Bisericii. Și nu cred că greșește afirmând veșnicia celei de a doua. 

Pentru gândirea Sfântului Pavel textul central rămâne cel din  Romani 13:1–7: „Nu este stăpânire decât de la Dumnezeu.” Prin comportamentul său și asumarea puterea politică are rolul de a menține ordinea și de a pedepsi răul. Autoritatea civilă este văzută ca un instrument providențial, așezat de Dumnezeu la îndemâna comunității.  Creștinul trebuie să respecte legile și să plătească impozitele. Ceea ce rămâne relevant este adevărul că statul nu este divinizat și nu poate cere ceea ce aparține lui Dumnezeu. Din alte scrieri ale Apostolului Pavel reținem o perspectivă critică. Ea ne vine în ajutor până astăzi. Punctăm din ea mai ales ideea că, în sine, Creștinul este înainte de toate cetățean al Împărăției lui Dumnezeu (Filipeni 3:20). Acest adevăr este legat de faptul că puterile acestei lumi sunt trecătoare și supuse judecății lui Dumnezeu iar Hristos este adevăratul „Domn” (Kyrios), titlu revendicat și de împăratul roman. 

Pentru cei care sunt adepții politicii extremismului, a părăsirii ordinii de drept, reținem împreună că amândoi Apostolii recunosc necesitatea autorității politice, resping anarhia și revolta permanentă. Ei considerau că statul trebuie respectat în măsura în care servește dreptatea și afirmau cu tărie supremația lui Dumnezeu asupra oricărei puteri omenești. 

Semnificația pentru teologia politică creștină actuală e precisă și cred că ne prinde bine să recapitulăm măcar așa, între noi, cei ce ne numim creștini. Autoritatea politică este legitimă, dar limitată, statul și Biserica au domenii distincte, conștiința religioasă nu poate fi subordonată complet puterii politice, creștinul este chemat să fie un cetățean responsabil, dar și un martor al unei împărății care nu este din lumea aceasta.  În istoria creștinismului, aceste texte au stat la baza reflecțiilor despre relația dintre Biserică și stat, de la Părinții Bisericii (Augustin, Ioan Gură de Aur) până la teologia politică contemporană.

Tot pentru anomaliile dureroase ale vremii de acum aș îndrăzni să vă propun să privim Iertarea prin prisma a ceea ce numim  teologia Sfântului Petru și a Sfântului Pavel. Pentru că iertarea ocupă un loc central în învățătura apostolică, însă fiecare dintre cei doi mari apostoli o prezintă dintr-o perspectivă proprie, legată de experiența și misiunea sa. Experiența personală a lui Petru pare că este marcată de căderea sa prin lepădarea de Hristos și de restaurarea sa prin iertarea primită de la Domnul (Ioan 21, 15-19). De aceea, în scrierile sale, iertarea este strâns legată de milostivirea lui Dumnezeu. Petru subliniază că mântuirea și iertarea sunt rodul milei divine: „Binecuvântat fie Dumnezeu... Care, după mare mila Sa, ne-a născut din nou...” (1 Petru 1, 3). Altfel spus iertarea nu este un drept al omului, ci un dar al iubirii lui Dumnezeu. În prima sa predică, Petru le spune ascultătorilor: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi... spre iertarea păcatelor” (Fapte 2, 38). Semn că iertarea presupune pocăință, întoarcerea omului către Dumnezeu și schimbarea vieții. Aici amintim că Sfântul Petru acordă o importanță deosebită iubirii frățești: „Mai presus de toate, țineți din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulțime de păcate” (1 Petru 4, 8). Aceasta nu înseamnă ignorarea păcatului, ci puterea iubirii de a vindeca relațiile și de a favoriza reconcilierea. La Petru, iertarea apare mai ales ca restaurare a comuniunii dintre Dumnezeu și om, precum și dintre membrii comunității creștine.

Sfântul Pavel dezvoltă o reflecție teologică mai amplă asupra iertării, văzută în legătură cu moartea și învierea lui Hristos. Pentru Pavel, omul nu se poate mântui prin propriile puteri: „Prin har sunteți mântuiți, prin credință...” (Efeseni 2, 8). Iertarea este un act gratuit al lui Dumnezeu, oferit tuturor prin Hristos. Altfel spus Hristos este temeiul iertării. Iertarea este posibilă deoarece Hristos a luat asupra Sa păcatul lumii:„În El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greșelilor” (Efeseni 1, 7). Astfel învățăm de a el un adevăr inalienabil: Crucea este evenimentul central al reconcilierii dintre Dumnezeu și omenire. Un concept specific paulin este cel de împăcare (katallagē): „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5, 19). Prin iertare, omul nu este doar absolvit de vină, ci este readus într-o relație nouă cu Dumnezeu. Lumii de astăzi ar trebui însă să-i vestim evanghelia paulinică supra  iertării reciproce. Pavel insistă asupra obligației creștinilor de a se ierta unii pe alții: „Iertați-vă unul pe altul, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos” (Efeseni 4, 32). Modelul iertării umane este iertarea primită de la Dumnezeu. La Pavel, așadar, iertarea este prezentată mai ales ca act mântuitor și reconciliator realizat prin Hristos, cu implicații universale.

Un ultim aspect al teologiei lor asupra căruia m-aș apleca spre a-mi vindeca tristețea vremii în care trăim este bucuria. Asta și pentru că bucuria ocupă un loc important în teologia ambilor Apostoli, însă fiecare o prezintă dintr-o perspectivă proprie, determinată de experiența și misiunea sa. La Sfântul Petru, bucuria este strâns legată de întâlnirea cu Hristos cel Înviat, de credință și de nădejdea mântuirii. Un text fundamental este: „Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiți; în El, deși acum nu-L vedeți, credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită” (1 Petru 1, 8). Dar câte feluri de bucurii află Petru vrednice de vestire. Mai întâi bucuria pascală care izvorăște din Învierea lui Hristos: „Dumnezeu ne-a născut din nou spre nădejde vie, prin învierea lui Iisus Hristos din morți” (1 Petru 1, 3). Acesteia se adaugă bucuria în încercări.  Creștinul nu se bucură pentru suferință în sine, ci pentru participarea la viața lui Hristos: „Întrucât sunteți părtași patimilor lui Hristos, bucurați-vă” (1 Petru 4, 13). Cele două sunt treptele interioare ale bucuriei eshatologice – orientată spre slava viitoare: „Ca să vă bucurați și să vă veseliți la arătarea slavei Lui” (1 Petru 4, 13). Pentru Petru, adevărata bucurie este anticiparea încă de acum a comuniunii veșnice cu Dumnezeu.

La Sfântul Pavel, bucuria este una dintre temele dominante. Ea este rodul prezenței lui Hristos și al lucrării Duhului Sfânt.  El scrie: „Roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea...” (Galateni 5, 22). Deci Bucuria nu este simplă stare psihologică, ci dar dumnezeiesc. Expresia caracteristică a lui Pavel este: „Bucurați-vă pururea în Domnul; iarăși zic: bucurați-vă!” (Filipeni 4, 4). Observăm că bucuria are fundament hristologic: nu în împrejurări ori „întâmplător” , ci „în Domnul”. Lui Pavel îi aparțin unele dintre cele mai luminoase texte despre bucurie în condiții de persecuție și detenție: „Sunt plin de mângâiere și covârșit de bucurie în tot necazul nostru” (2 Corinteni 7, 4). Și pentru el, Crucea și bucuria nu se exclud, deoarece Hristos este prezent în suferință. Sfântului Pavel îi aparține și nașterea unui conținut teologic cu totul special pe care l-aș numi bucuria comunitară. Pavel vede bucuria și ca realitate eclezială: „Voi sunteți bucuria și cununa mea” (Filipeni 4, 1). Comuniunea dintre membrii Bisericii devine sursă de bucurie apostolică. Pentru Sfântul Petru, bucuria este darul credinței în Hristos cel Înviat și anticiparea slavei viitoare, manifestată chiar în mijlocul suferințelor. Pentru Sfântul Pavel, bucuria este rodul Duhului Sfânt și expresia vieții „în Hristos”, devenind o stare permanentă a existenței creștine. Amândoi Apostolii arată că bucuria creștină nu depinde de circumstanțele exterioare, ci de comuniunea cu Hristos și de certitudinea mântuirii. Pentru Petru, bucuria se naște din nădejdea Învierii. Pentru Pavel, bucuria izvorăște din prezența lui Hristos și din lucrarea Duhului Sfânt în Biserică.

Oare propus lecturii așa, creștinismul Apostolilor poate fi asumat mai ușor dinaintea provocărilor lumii moderne? Mie îmi pare că nimic nu este mai actual decât creștinismul viu al apostolilor. În plină lume romană a abuzurilor și trădărilor, a idolatrizărilor și izolărilor oamenii aceștia au ascultat rostirea Duhului în inima lor. Să luăm aminte!