Cum am putea să facem să primim în inima noastră măcar acest îndemn al Mântuitorului. Repet, îndemn, nu poruncă. Pentru că Domnul nu poruncește fermitate celui ce nu poate și nici luciditate celui care bâjbâie prin întuneric de conștiință. Sfătuiește pentru ca el să împlinească, pentru ca el să crească oarecum. Citim în textul Scripturii din lunea săptămânii ce precedă Praznicul Cincizecimii că nimic din efortul lumii de înțelegere nu poate să înlocuiască prezența Mântuitorului. O prezență legată de bucuria plecării întru împlinirea misiunii Sale, chemării Sale. O tainică plecare care deschide pe mai departe Harul împlinit al Venirii Duhului Sfânt. Nu e nimic mai simplu și totodată mai complicat de înțeles decât momentul acesta al „schimbării de gardă” în trăirea prezenței lui Dumnezeu de către Apostoli și de noi, ceilalți, tăinuiții Lui prieteni din toate epocile și geografiile lumii.

Aici e taina cea mai de preț a plecării – venirii ori plecării – trimiterii în relația Fiului cu Duhul Sfânt. În această continuitate de garanție că cerul nu ne părăsește și că viețile noastre contează, țin în ele deplin Bucuria prezenței lui Dumnezeu. E curios în ce mod viața duhovnicească ține în ea acest adevăr. Cum Împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului te fac părtaș dumnezeieștii slave a Duhului Sfânt și te ridică în prezența Tatălui căruia îi rostim, cu fiecare Liturghie: „Ale Tale dintru Ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate!”. De departe cea mai completă închinare adusă lui Dumnezeu din toate religiile și lumile posibile. 

Suntem atât de bogați și de „ridicați” în Hristos și totuși ne temem. Unde s-a schimbat măsura? Cine este de vină? De ce oamenii ne vorbesc de frici insolvente în duh? Cum e posibil ca un neam îngăduit lumii să mărturisească în curaj Evanghelia se bâlbâie cu răutăți în colțuri obscure de istorii? Dacă privim atent la construcția comunicării lumii în care trăim vedem. Înlocuit cu duhul lumii, Duhul Sfânt se lasă absorbit de neputința noastră dar nu mai poate lucra pentru că nu-i îngăduim. Ne tot plângem de inteligența artificială dar am transformat de mult timp inteligența Duhului în pricepere omenească, L-am înlocuit cu noi pe Dumnezeu și într-o teribilă sarabandă de idei am exclus din mințile noastre Raiul. Ca și cum normalitatea ar fi seceta de Duh nu preaplinul promis de Hristos pentru cei care Îl iubesc. Înlocuind Duhul, am coborât Iubirea la iubiri, la afecte mângâiate sistemic de păcat, absurde fericiri de-o clipă, un soi de metalizări ale plastelinei din care ne construim împlinirile. Nu-i ușor să constați, uneori cu preț geu, că idealul omenesc căruia i-ai închinat o viață e mort înainte de moartea ta și cheamă moartrea ta cu tăria unui cataclism. Oamenii care își pun nădejdea în lume și ei, care cred că numai aceasta este viața rămân dinafara ei cu stupoarea marcantă a fricii. Nu pregetați să vă asumați idealuri autentificate de Duhul Sfânt. Mai puțin spectaculare dar pline de mireasma Raiului. Pentru Dumnezeu-Duhul Sfânt nu trădează. Ține vie viața. Și oferă un dar unic și de nelipsit din viața unui creștin: curajul! Nu curajul absurdului împlinit în ideologic ci pur și simplu curajul care rodește Evanghelie. La vremea tăcerii complice de acum rostirea adevărului în Duhul Sfânt nu e o chestiune de expunere a unor oameni ci de rugăciune și liturghisire cu atenție, de mediere fără frică a credinței că oricțt am fi de căzuți rămânem „chipul Slavei lui Dumnezeu, măcar, deși, purtăm rănile păcatelor”. 

Vindecarea rănilor păcatelor e darul Evangheliei ce auzim astăzi. Dacă rămânem în Hristos și El rămâne în noi. Cerem ce voim și ne va da nouă. Să începem cerând iertarea și pocăința. Și să creștem!