Semnificația trupului în ortodoxie

Antropologia creștină pune înainte de toate în evidență legătura indisolubilă dintre suflet și trup, omul neputând fi încadrat nici într-o definiție care face referire strict la corporalitatea lui, dar nici într-una care se limitează la existența lui spirituală. Trupul și sufletul acționează simultan, influențându-se reciproc. Totuși, teologia creștină acordă întâietate sufletului, trupul fiind un instrument de manifestare al acestuia. 

Teologul creștin Jean Claude Larchet notează că trupul aparține „chipului lui Dumnezeu în om”[1] și ajunge, prin păcatul strămoșesc, la starea căzută a trupului[2]. Efectele căderii în păcat asupra trupului sunt tragice: de atunci trupul este supus suferinței, bolii, iar în final morții. Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Logosul veșnic, trupul își redobândește valoarea. Mântuirea noastră s-a câștigat printr-o lucrare în care un trup omenesc, cel al Fiului lui Dumnezeu întrupat, a avut un rol esențial: Schimbarea la Față, Patimile, Moartea, Învierea și Înălțarea nu sunt doar momente cruciale din lucrarea mântuitoare a Mântuitorului, ci și dovada că în Iisus Hristos locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii (cf. Coloseni 2, 9).

Plecând de la această realitatea teologică creștinismul apare ca una dintre religiile care a prețuit cel mai mult trupul. Unul dintre titlurile care I se cuvin deci Mântuitorului este acela de „Doctor suprem” nu doar al sufletelor, ci și al trupurilor[3].

Rugăciunile pentru cei bolnavi

Dumnezeu a valorificat trupul omenesc nu doar prin rânduiala diferită prin care l-a adus la existență[4] ci, mai ales, prin faptul că Însuși Fiul a luat trup omenesc, făcându-l prin aceasta instrument prin care planul dumnezeiesc de mântuire a omului a fost dus la împlinire. Biserica la rândul ei are, în chip firesc, o deschidere pozitivă asupra sănătății trupești și sufletești. 

Cunoscând relativitatea demersului, Biserica nu a făcut un scop sau o prioritate din vindecarea trupească și prelungirea vieții, ci le-a înțeles pe acestea mai degrabă ca pe o urmare a recâștigării echilibrului și sănătății duhovnicești. Biserica dintotdeauna s-a rugat pentru sănătatea omului în integralitatea lui psiho-somatică, formulând rugăciuni și chiar dezvoltând anumite rânduieli liturgice mai complexe, exemplul prin excelență fiind Taina Sfântului Maslu, în cadrul cărora se roagă pentru tămăduirea suferințelor atât trupești cât și sufletești:

Ia aminte la glasul rugăciunii mele și dăruiește tămăduire robului tău, care este în neputința sufletului și a trupului, dându-i lui slobozire de păcate și iertare greșelilor celor de voie și celor fără de voie, tămăduindu-i lui rănile cele netămăduite și toată boala și toată neputința. (Rugăciunea a cincea de la Sfântul Maslu)

Sfinții tămăduitori

Cele mai multe dintre minunile săvârșite de Domnul Iisus Hristos au fost vindecări, adică o izbăvire de o suferință trupească în care de cele mai multe ori Domnul identifica o cauză sufletească. Însuși Mântuitorul a promis că, în numele Său, credincioșii vor scoate demoni și vor putea face vindecări: Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: „în Numele Meu, demoni vor izgoni (...), peste bolnavi mâinile vor pune și se vor face sănătoși (Marcu 6, 17-18).

Prin acest testament lăsat de Domnul Iisus Hristos ucenicilor săi: „... peste bolnavi mâinile vor pune și se vor face sănătoși” (Marcu 6, 17-18) se explică și semnificația aparte pe care a avut-o facerea de minuni încă de la începutul creștinismului. Facerea de minuni a fost un semn distinctiv al credincioșilor înduhovniciți și un semn grăitor al sfințeniei lor, ca temple vii în care locuiește Hristos.

Însemnarea minunilor înfăptuite în numele Domnului Iisus Hristos a reprezentat o practică încă din începutul creștinismului antic târziu și a stat la baza literaturii hagiografice. Aceste minuni fac referire, în majoritatea lor covârșitoare, la vindecări săvârșite numai prin rugăciune și credință sinceră în eficacitatea și mijlocirea oamenilor sfinți[5]. Cei care s-au dovedit a fi credincioși Domnului și prin care s-au arătat semnele amintite de Domnul Iisus Hristos au continuat să înfăptuiască minuni și după trecerea lor din viața pământească, fiind cinstiți de către Biserică ca sfinți. Se distinge astfel ceata sfinților tămăduitori sau terapeuți, unii dintre ei cunoscuți și ca doctori fără de arginți. Sunt numiți doctori fără de arginți pentru că, pe de o parte puterea tămăduitoare pe care o aveau prin viața lor sfântă era asistată și de temeinice cunoștințe medicale, iar pe de altă parte vindecau fără a pretinde vreo răsplată.  

Puterea de mijlocire a sfinților în ceea ce privește vindecarea neputințelor este nu doar recunoscută de către Biserică, ci și integrată liturgic. Cel mai grăitor exemplu în acest sens este rugăciunea ungerii de la Taina Sfântului Maslu:

Părinte Sfinte, doctorul sufletelor și al trupurilor, Care ai trimis pe Unul‑Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, să vindece toată boala și să răscumpere din moarte, tămăduiește pe robul Tău acesta (N) de neputința trupească și sufletească ce l‑a cuprins și‑l dă să vieze prin harul Hristosului Tău; pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci; cu folosirile cinstitelor, cereștilor celor fără de trup puteri; pentru rugăciunile cinstitului, măritului, Proorocului Înaintemergătorului Botezătorului Ioan; ale sfinților, măriților şi întru tot lăudaților apostoli; ale sfinților, măriților și bunilor biruitori mucenici; ale sfinților și de Dumnezeu purtătorilor noștri părinți; ale sfinților și tămăduitorilor fără de arginți Cosma și Damian, Chir și Ioan, Pantelimon și Ermolae, Samson și Diomid, Mochie şi Anichit, Talaleu şi Trifon; ale sfinților, drepților și dumnezeieștilor părinți Ioachim şi Ana şi cu ale tuturor sfinților Tăi.

Dumnezeu, Tămăduitorul Cel desăvârșit, sfinți tămăduitori și evlavia populară

Experiența bolii și răbdarea în suferință este văzută în întreaga literatură filocalică și patericală ca o experiență ascetică și ca o adevărată mucenicie. Boala, mai ales într-o formă critică sau continuă, este o experiență revelatoare pentru fiecare om, fiind înțeleasă duhovnicește și ca un prilej de creștere sau de descoperire ori apropiere de Dumnezeu. Astfel, sfinții tămăduitori au câștigat un loc aparte în evlavia populară constituindu-se astfel un adevărat „panteon creștin terapeutic”[6]: Sfinții Petru și Pavel, Sfântul Nicolae, Sfântul Haralambie, Sfinții Cosma și Damian, Sfântul Stelian, Sfânta Varvara, Sfânta Parascheva, dar și sfinți mai noi, precum Sfântul Nectarie de Eghina, Sfântul Luca al Crimeei, Sfântul Efrem cel Nou ș.a..

În ultimii ani se observă o evlavie mare la unii sfinți tămăduitori, la moaștele și icoanele lor. Această cinstire nu poate fi decât una benefică atâta vreme cât evlavia aceasta este una chibzuită și corect înțeleasă. Oricât de mare ar fi dragostea și apropierea față de un anume sfânt, oricâte acatiste și rugăciuni am citi în fața icoanei lui, oricâtă mângâiere, vindecare și ajutor vom fi primit, nu trebuie scăpat din vedere faptul că puterea tămăduitoare pe care sfinții o au este primită în dar de la Hristos, Doctorul desăvârșit, din nesfârșita sa iubire pentru lume. 

De altfel aceasta este grija sfinților, să-i trimită pe credincioși, nu la ei, ci dincolo de ei, la instanța ultimă, acolo unde și ei înșiși găsesc odihnă și unde este izvorul vindecării, la Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel Mare mărturisește despre Sfântul Antonie că ori de câte ori săvârșea o minune mulțumea mai întâi lui Dumnezeu, învățând că puterea tămăduitoare este a lui Dumnezeu. De altfel el nu primea mulțumirile, ci îi învăța pe cei vindecați să mulțumească lui Dumnezeu[7]. În general în viețile sfinților tămăduitori se evidențiază ideea că Sfinții îi îndrumau pe bolnavi spre rugăciune și pocăință[8].

Evlavia aparte pe care credincioșii o manifestă față de acești sfinți, unii cu moaște în țară noastră, poate fi înțeleasă dintr-o perspectivă social-teologică și ca o modalitate de adaptare a credincioșilor la puterea lui Dumnezeu de a vindeca. De altfel, sfinții au menirea de a-i apropia pe creștini de modelul pe care ei înșiși îl reprezintă, acela al desăvârșirii creștine și, dincolo de acesta, de Însuși Hristos.

Deloc întâmplător unul dintre cuvintele grecești ale Noului Testament care desemnează pe făcătorul de minuni, alături de cel de θαυματουργóς (făcător de minuni), este σημειοφορóς (purtător de semne). Referindu-se la minunile săvârșite de Iisus Hristos, cărțile Noului Testament folosesc cu preponderență termenul de σημεῖον (semn) și mai rar pe cel de θαῦματα (minune), fiindcă ele sunt semne ale prezenței lui Dumnezeu, ale prezenței împărăției lui Dumnezeu[9].

Concluzii

Ferindu-se de contaminările dualiste, creștinismul a prețuit întotdeauna omul în integralitatea lui psiho-somatică. Plecând de la exemplul Mântuitorului, Care a săvârșit nenumărate vindecări, Biserica a manifestat încă de la începuturile sale o deschidere pozitivă asupra sănătății trupești, integrând în cultul ei cereri pentru dobândirea vindecării și a sănătății, ba chiar, plecând de la cuvintele Sfântului Apostol Iacov: Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. (Cf. Iacov 5, 14-15), a instituit o Sfânta Taină, Maslul, Care prin excelență se adresează omului aflat pe patul suferinței trupești. 

Darul de a face minuni și vindecări, pe care l-au moștenit sfinții, este unul făgăduit de Însuși Mântuitorul (Cf. Marcu 6, 17-18). De-a lungul istoriei, Biserica a câștigat nenumărați sfinți, care se bucură de o deosebită cinste în rândul credincioșilor și care sunt cunoscuți drept sfinți tămăduitori, întrucât ei nu doar că au făcut vindecări în timpul vieții lor, dar continuă să o facă și după trecerea la viața veșnică, arătându-se receptivi și grabnic ajutători la cererile de sănătate ale credincioșilor din toate vremurile. 

Întreaga Tradiție a Bisericii, Textul Sfintei Scripturi și sfinții înșiși dau mărturie despre faptul că puterea tămăduitoare cu care sfinții au fost binecuvântați nu este alta decât chiar puterea lui Dumnezeu, Tămăduitorul prin excelență, Care le-a dăruit puterea Sa vindecătoare din nemărginita Sa iubire de lume. Biserica a receptat așadar cultul sfinților tămăduitori și îi cinstește pe aceștia nu ca pe unii din care izvorăște harul vindecării, ci ca pe unii ce sunt rezidenți ai Tămăduitorului Cel desăvârșit.