Prima duminică de după Rusalii este închinată de Sfânta noastră Biserică cinstirii tuturor sfinților care din veac au plăcut lui Dumnezeu, confirmând prin această venerare de obște că rolul prezenței și lucrării Duhului Sfânt în lume este acela de a face pe oameni după chipul lui Hristos, adică de a-i face sfinți. Prezența sfinților într-o Biserică ne confirmă că acolo lucrează Duhul Sfânt și acea Biserică arată drumul cel drept care duce la mântuire.

Vă propun ca astăzi să privim pe sfinți din perspectiva de doctori rezidenți ai lui Hristos Dumnezeu, desăvârșitul Taumaturg al sufletelor și al trupurilor noastre, căci atunci când preotul miruiește pe credincioși cu untdelenm sfințit în cadrul Tainei Sfântului Maslu rostește o frumoasă rugăciune, în care spune așa: „Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care ai trimis pe Unul‑Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, să vindece toată boala şi să răscumpere din moarte, tămăduieşte pe robul Tău acesta (N) de neputinţa trupească şi sufletească ce l‑a cuprins şi‑l dă să vieze prin harul Hristosului Tău; pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci; cu folosirile cinstitelor, cereştilor celor fără de trup puteri; pentru rugăciunile cinstitului, măritului, Prorocului Înaintemergătorului Botezătorului Ioan; ale sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor apostoli; ale sfinţilor, măriţilor şi bunilor biruitori mucenici; ale sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor noştri părinţi; ale sfinţilor şi tămăduitorilor fără de arginţi Cosma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, Samson şi Diomid, Mochie şi Anichit, Talaleu şi Trifon; ale sfinţilor, drepţilor şi dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana şi cu ale tuturor sfinţilor Tăi”.

De ce invocă Biserica pe sfinți pentu dobândirea sau redobândirea sănătății, de vreme ce Hristos este numit Doctor al sufletelor și al trupurilor noastre? Domnul are nevoie de ajutoare? Vom încerca un posibil răspuns. Vieţile sfinţilor nu sunt altceva decât viaţa Mântuitorului cadențată, mai mult sau mai puţin, în diferite moduri, în fiecare sfânt. Hristos cel Unul este prezent în sfinții cei mulți căci „Cel ce se sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi” (Evrei 2,11). Sunt nenumărate cântări din cultul Bisericii noastre care ne deslușesc în chip lămurit că fiecare sfânt este o fidelă oglindă a lui Hristos, iar viețile lor adeveresc opera mântuitoare și vindecătoare a Lui. Găsim tropare, imne, condace, icoase din slujbele sau acatistele unor sfinți care, atunci când grăiesc despre viața și lucrarea lor, de fapt vorbesc despre Hristos, nerupând nicio clipă această legătură, sfinții devenind astfel râuri de revărsare în lume a harului dumnezeiesc. Bunăoară, în slujba Sfinților Doctori Chir și Ioan, prăznuiți la sfârșitul lui ghenar, se zice așa: „Primind dumnezeiescul dar al vindecării, fără de plată tămăduiţi bolile sufleteşti şi trupeşti, mai marilor fără de arginţi. Pentru aceasta, Hristos, prin voi dând credincioşilor sănătate, după vrednicie, strălucitori adevăraţi a toată lumea v-a arătat. Pe Acela rugaţi-L, să izbăvească sufletele noastre”.

Să ne amintim că Domnul i-a chemat la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi și le-a împărtășit puterea Sa de tămăduire, făcând din ei doctori după asemănarea Sa. Această putere a fost transmisă apoi tuturor apostolilor şi tuturor celor care, prin viaţa lor plină de asceză, s-au făcut asemănători lui Hristos. Așadar, sfinții tămăduitori au împrumutat puterea de vindecare de la Hristos. Dar El, Hristos, rămâne singurul Doctor desăvârșit.

De ce am abordat această problemă? Se observă de ceva vreme o evlavie mare la unii sfinți tămâduitori, la moaștele sau icoanele lor. Nimic rău în asta, desigur, evlavia poporului devine peste un timp un „sinod infailibil” al conștiinței și credinței luminate și inspirate de Duhul Sfânt. Dar această evlavie trebuie să fie una chibzuită și corect înțeleasă. Oricât de mare ar fi evlavia la sfinții tămăduitori, oricâte acatiste am citi în fața icoanelor lor, să nu uităm că Hristos Dumnezeu le-a împărtășit din puterea Sa tămăduitoare, din mila și îndurarea Sa pentru lume. Așadar, sfinţii nu pot vindeca decât în numele lui Hristos, ei fiind numai mediatori. Sfântul Apostol Petru zice mulţimii care îl văzuse săvârşind o tămăduire minunată: „De ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum, cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble ? [...]. Prin credinţa în numele lui Iisus Hristos, pe acesta, pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi, l-a întărit numele lui Hristos” (Fapte 3,12,16). Sfântul Atanasie cel Mare, spune despre dumnezeiescul părinte Antonie: „Prin el, Domnul a tămăduit pe mulţi”. Tot Sfântul Atanasie relatează despre obișnuința Sfântului Antonie care, atunci când săvârşea o minune, mulţumea întâi lui Dumnezeu. El le reamintea bolnavilor că puterea de a vindeca nu este a lui, nici a nimănui altcuiva, ci acest fapt Îi este rezervat doar lui Dumnezeu. Cei vindecaţi erau învăţaţi să mulţumească lui Dumnezeu şi nu lui Antonie. Însuşi Antonie precizează: „N-am această putere de a vindeca [...] eu, nevtrednicul. Tămăduirea este lucrarea Mântuitorului; El Se milostiveşte în tot locul, spre cei ce-L cheamă. Domnul Şi-a plecat urechea la rugăciunea mea şi Şi-a arătat iubirea Sa de oameni, descoperindu-mi că va tămădui”.

Carevasăzică, sfinții, ducându-şi viaţa în Hristos, au ajuns să facă ceea ce a făcut Hristos deoarece, prin puterea Lui, ei au devenit vindecători: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte”, spune apostolul neamurilor. Ce generos și măreț este Domnul! El nu păstrează în mod egoist puterea Sa vindecătoare precum un vraci doritor de renume și de bani, ci o dăruieşte tuturor celor care au înţeles că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa” şi au urmat Lui chiar și prin moarte. Mai sunt oare sfinți taumaturgi ca în timpurile din trecut? Singur, Domnul știe. Noi, însă, simțim mila, iertarea și iubirea sfinților din Cer prin icoanele sau moaștele lor, adeverindu-ni-se astfel că puterea lui Hristos nu se poticnește în faţa morţii şi nici în faţa oricărui alt impas. De aceea, vindecările şi minunile, săvârşite de sfinţi după moartea lor constituie o dovadă că obârşia lor este din cer, că destinația finală a omului este aceea de a fi locatar în Împărăția Preasfintei Treimi.  

Dacă se vor mai întreba unii: de ce avem nevoie de mijlocirea sfinţilor pentru ca Hristos să ne ajute sau să ne tămăduiască?, le răspundem cu nemuritoarele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Sfinții sunt prietenii lui Hristos, casnicii Lui. Cum ar putea Mântuitorul să nu asculte şi să nu împlinească rugăminţile unor prieteni devotaţi Lui până la moarte? Și nu doar că-i ascultă ci, Darnic fiind Stăpânul, le și dăruiește harul Său tămăduitor pe care sfinții, la rândul lor, deveniți prin rugăciunile noastre prieteni cu noi, ni-l împărtăşesc şi nouă, spre slava desăvârșitului Vindecător al sufletelor și trupurilor noastre.