Text și context

Momentul evanghelic dedicat pruncilor și modului în care curăția inimii îi transformă în exemple de candidați pentru Împărăție este urmat în relatarea Sfântului Matei de un alt episod interesant. Un tânăr vine la Hristos. Îl interpelează. Bucuros că L-a întâlnit în sfârșit. Entuziast chiar. Așa cum sunt îndeobște unii tineri. Dornic să poată spune și altora că a discutat cu Învățătorul.

Viața veșnică

Întrebarea pe care i-o adresează e legată de o preocupare. Una frumoasă și onorabilă. Veșnicia. „Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?”, sună cuvintele lui. Profunde la o primă vedere. Banale, aproape, precum se va vedea ulterior. Menite mai degrabă a-i deconspira apartenența, decât a-i arăta seriozitatea preocupărilor. Căci da, omul era fariseu. Altminteri n-ar fi pus accent tocmai pe acest aspect. Saducheii nu credeau în Înviere și implicit, nici în eternitate. 

Discuția

Răspunsul începe cu o corecție. Ori poate, cine știe, cu o mărturie: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu”. Ambele ar putea fi considerate valabile. Fără a fi privite, neapărat, în contradicție. Urmează apoi recursul la porunci. Predictibil. Răspunsul îl mulțumește pe adresant. Ține să arate acest lucru. Le-a păzit pe toate din tinerețile lui. A fost cinstit sub aspect etic, și-a iubit părinții și pe aproapele. Ar dori, însă, să știe ce-i lipsește. I se comunică de îndată: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în Cer; după aceea, vino şi urmează-Mi”. Cuvintele acestea vin, însă, să-i producă multă întristare. Era bogat. Nu putea să facă ceea ce îi cerea Învățătorul. Din mai multe motive. Pe de-o parte, pentru că se simțea legat de bogățiile pe care le agonisise. Apoi și pentru că socotea că are o responsabilitate față de părinți și cei care îi lăsaseră o parte din capital. Ca atare, va pleca întristat. 

La fel de apăsat sufletește va fi și Iisus. „Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia Cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”, le spune el învățăceilor. Cuvinte care îi sperie. „Dar cine poate să se mântuiască?”, vor întreba ei, vizibil îngrijorați. Răspunsul va veni să le spulbere o parte din neliniști: „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”.

În loc de concluzii

Dincolo de toate elementele de complexitate care-l definesc, episodul de astăzi vine să transmită un mesaj peren. Unul abundând de nădejde. Cheia înțelegerii lui rezidă mai degrabă în partea finală, decât în cea de început. Ea este cea care ne dă speranță. Căci atotputernicia divină manifestată prin intermediul dragostei reprezintă, pentru fiecare dintre noi, un panaceu universal. Și nădejdea că, în ciuda neputințelor noastre, mai există încă nădejde. Cea care ne poate apropia de El și de Împărăție e așadar smerenia. Manifestată prin capacitatea de a ne înțelege și asuma neputințele. Și de a-I cere ajutorul. Îndrăzniți!