Când cineva este bolnav, atunci trebuie să fie cu și mai multă luare-aminte la mărturia conștiinței, ca să-și slobozească sufletul de toată osânda, ca nu cumva ajungându-l sfârșitul vieții să se căiască în deșert și să se tânguiască veșnic.

(Sfântul Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia, vol. V, p. 128)