Ce ne-ar spune astăzi Apostolii? Este o întrebare de reflecție, deci nu putem ști exact ce ar spune astăzi Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Dar sunt convins că nu s-ar afunda în tăceri mistice și nici în vulgarizări pe Facebook. Putem, însă, deduce din învățătura și scrierile lor care ar fi marile lor mesaje pentru lumea contemporană. Mai întâi Petru, pescarul devenit apostol și martor al lui Hristos, probabil ar vorbi despre credință într-o lume a nesiguranței. El însuși a cunoscut frica, îndoiala și căderea, dar și ridicarea prin pocăință. Ar spune că nimeni nu este definit de greșelile sale. Ne-ar vorbi despre smerenie. Într-o cultură preocupată de imagine și afirmare personală, ar aminti: „Îmbrăcați-vă cu smerenie”. Despre curajul mărturisirii adevărului. Așa cum a mărturisit că Iisus este Hristosul, ar îndemna oamenii să nu trăiască doar după opiniile majorității.  Să nu uitați niciodată că Petru este un om care crede și știe că Hristos este nădejde. Epistolele sale sunt pline de încurajări adresate celor care trec prin încercări. Poate că ne-ar spune mai apăsat: „Nu vă lăsați conduși de frică. Întoarceți-vă la Dumnezeu, chiar dacă ați căzut de multe ori. Hristos poate ridica orice om.”

Iar Pavel, Pavel nu și-ar dezminți numele de mare misionar și teolog al Bisericii primare și probabil ar insista să ne vorbească despre convertirea inimii. El însuși a trecut de la persecutor la apostol. Ar spune că schimbarea autentică este posibilă pentru oricine. Despre unitatea între oameni. Într-o lume fragmentată de conflicte, ideologii și interese, ar reaminti că toți sunt chemați la aceeași demnitate înaintea lui Dumnezeu. Despre dragoste ca măsură a vieții. Celebrul său Imn al Dragostei – de citit în fiecare zi, de fapt, 1 Corinteni 13 – rămâne actual: „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”. Îmi place să cred că ne-ar vorbi mai ales despre responsabilitatea folosirii libertății. Nu orice lucru permis este și folositor. Poate că ar spune simplu și la obiect: „Aveți mai multe mijloace de comunicare ca niciodată, dar nu uitați să comunicați și cu Dumnezeu. Aveți mai multă informație, dar căutați și înțelepciunea.”

Cred că dacă ar vorbi împreună lumii de azi – cum și fac, de altfel, cu fiecare lectură din scrierile lor –, probabil mesajul lor central ar fi: „Nu vă pierdeți sufletul în goana după putere, avere, plăcere sau faimă. Omul nu trăiește doar pentru această viață. Căutați adevărul, iubiți-vă unii pe alții, pocăiți-vă și puneți-L pe Hristos în centrul existenței voastre”. Pentru că, deși aveau temperamente foarte diferite — Petru mai spontan și pastoral, Pavel mai intelectual și misionar — amândoi au ajuns la aceeași concluzie: viața își găsește sensul deplin în întâlnirea cu Hristos și în iubirea față de Dumnezeu și de aproapele.

Vă propun să privim împreună asupra cuvintelor pe care le dedică celor trei virtuți fundamentale vieții creștinului.  Pentru că ei ne spun, prima dată și apăsat pe inimă că, pentru un creștin, credința, nădejdea și dragostea reprezintă cele trei virtuți teologice fundamentale ale vieții creștine. În scrierile Sfinților Apostoli Petru și Pavel, acestea apar ca elemente inseparabile ale relației omului cu Dumnezeu și ale drumului spre mântuire. Pentru Sfântul Pavel, credința este temelia mântuirii și începutul vieții noi în Hristos. Omul este îndreptat înaintea lui Dumnezeu prin credință, nu prin simpla împlinire exterioară a Legii: „Căci socotim că prin credință se va îndrepta omul, fără faptele Legii” (Romani 3, 28). Credința nu este doar acceptarea unor adevăruri, ci unirea vie cu Hristos. Ea îl face pe om părtaș la moartea și învierea Domnului și îl introduce în viața harului. În Epistola către Evrei, credința este definită drept: „încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Să crezi în existența muntelui chiar când muntele este învăluit de ceață! Sfântul Petru accentuează caracterul încercat și viu al credinței. Credința creștinului trebuie să reziste suferințelor și persecuțiilor: „Pentru ca lămurirea credinței voastre, mult mai scumpă decât aurul cel pieritor, să fie găsită spre laudă și slavă” (1 Petru 1, 7). Pentru Petru, credința se întemeiază pe experiența personală a lui Hristos Cel Înviat și conduce la ascultare și sfințenie.

Dar nădejdea, cum o văd minunații Apostoli? Nădejdea este orientarea vieții creștine spre împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu. Ea se sprijină pe Învierea lui Hristos și pe certitudinea învierii credincioșilor. Sfântul Pavel afirmă: „Iar nădejdea nu rușinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre” (Romani 5, 5). Nădejdea îl susține pe creștin în suferințe și îi oferă puterea de a persevera. Ea privește spre moștenirea veșnică și spre comuniunea deplină cu Dumnezeu. Pentru Sfântul Petru nădejdea ocupă un loc central în prima sa epistolă. Petru vorbește despre: „o nădejde vie, prin învierea lui Iisus Hristos din morți” (1 Petru 1, 3). Această nădejde este vie deoarece izvorăște din evenimentul Învierii și se îndreaptă spre moștenirea cerească „nestricăcioasă și neîntinată”. Ea dă sens suferințelor prezente și îi ajută pe creștini să privească dincolo de dificultățile vieții.

În ce privește dragostea, sentimentul meu este că ne aflăm dinaintea unor poeme de iubire atunci când cei doi o definesc. Pentru Sfântul Pavel, dragostea (agape) este culmea vieții creștine și virtutea care desăvârșește toate celelalte. În celebrul imn al dragostei din 1 Corinteni 13, Pavel arată că toate darurile și realizările omenești sunt lipsite de valoare fără dragoste. „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Corinteni 13, 13). Pentru Pavel, dragostea este participare la iubirea lui Hristos și expresia concretă a vieții în Duhul Sfânt. Petru, verhovnic pe echipă de pescari, pune accentul pe dragostea frățească și pe unitatea comunității creștine: „Mai presus de toate, țineți din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulțime de păcate” (1 Petru 4, 8). Dragostea este semnul renașterii spirituale și al apartenenței la Hristos. Ea trebuie manifestată prin slujire, milostivire și grijă față de aproapele. Atât la Petru, cât și la Pavel, cele trei virtuți formează o unitate organică: credința îl unește pe om cu Hristos, nădejdea îl orientează spre împlinirea eshatologică a mântuirii iar dragostea exprimă în mod concret comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii. La Pavel, această triadă apare explicit în mai multe locuri (1 Corinteni 13, 13; 1 Tesaloniceni 1, 3). La Petru, deși formularea nu este la fel de sistematică, cele trei virtuți sunt strâns legate: credința în Hristos conduce la nădejdea vie, iar nădejdea se manifestă prin dragoste și sfințenie.

Îndrăznesc dar a scrie că în teologia Sfinților Apostoli Petru și Pavel, credința, nădejdea și dragostea constituie nucleul existenței creștine. Credința deschide calea către Dumnezeu, nădejdea susține sufletul în așteptarea împărăției veșnice, iar dragostea reprezintă desăvârșirea vieții în Hristos. Dintre toate, dragostea ocupă locul suprem, deoarece ea exprimă însăși viața lui Dumnezeu și va rămâne veșnică dincolo de limitele acestei lumi.

Temele principale din propovăduirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel sunt în mare parte comune, deoarece amândoi vestesc aceeași Evanghelie a lui Hristos, dar fiecare pune accent pe anumite aspecte specifice misiunii și experienței sale. Ei ne întăresc conștiința că Iisus Hristos este Mesia și Fiul lui Dumnezeu. Petru insistă asupra faptului că Iisus este Hristosul cel făgăduit de profeți, Care a murit și a înviat pentru mântuirea oamenilor (Fapte 2; 3). Un mesaj central al predicilor sale este chemarea la pocăință: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos...” (Fapte 2, 38). El se prezintă ca martor al Învierii și consideră acest adevăr fundamentul credinței creștine. În epistolele sale îi îndeamnă pe creștini la curăție morală, smerenie, răbdare în suferințe și iubire frățească. Petru vorbește despre a doua venire a lui Hristos, judecata finală și moștenirea cerească pregătită celor credincioși, exprimând cu mare luciditate nădejdea eshatologică a sufletului creștin. 

Pentru Sfântul Pavel, tema dominantă a propovăduirii este că omul se mântuiește prin harul lui Dumnezeu, primit prin credința în Iisus Hristos (Romani, Galateni). Pentru el, Crucea este centrul istoriei mântuirii: „Noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit” (1 Corinteni 1, 23). În acest context, mântuirea este oferită tuturor oamenilor, iudei și neamuri deopotrivă. Acesta este unul dintre accentele specifice ale misiunii sale. În acest context, Pavel dezvoltă o profundă teologie a Bisericii ca organism viu al cărui Cap este Hristos (1 Corinteni 12; Efeseni 4). În limitele acestui organism, Sfântul Apostol vestește până la noi adevărul legat de ideea fundamentală că un creștin este chemat la viață în Duh și este chemat să trăiască după Duhul, rodind iubire, bucurie, pace, răbdare și celelalte virtuți (Galateni 5). Omul nu se poate mântui prin propriile puteri, ci prin harul lui Dumnezeu, primit și lucrat în credință.

Există oare elemente comune în propovăduirea lui Petru și Pavel? Fără îndoială. Putem citi pagini fundamentale despre câteva adevăruri: Hristos este Domnul și Mântuitorul lumii, Moartea și Învierea lui Hristos sunt temelia mântuirii, pagini despre chemarea la pocăință și la convertirea vieții ori importanța botezului și a vieții în Biserică. Până astăzi mesajul lor este „recent” pe teme ca necesitatea credinței lucrătoare prin iubire, așteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos precum și chemarea universală la mântuire. 

Pentru că avem de a face cu doi oameni, două minți și două moduri de abordare avem, desigur, și nuanțe ale mărturisirii. Fără a crede că pot epuiza subiectul vă îndemn să urmăriți în Scriptură cum Sfântul Petru pune accent pe mărturia directă a vieții, morții și Învierii lui Hristos, chemare puternică la pocăință și convertire, descrie viața creștină în contextul persecuțiilor ori continuitatea vestirii Evangheliei cu tradiția profeților și a lui Israel. În propovăduirea Sfântului Pavel găsim accente pe explicarea teologică a semnificației mântuirii, dezvoltare învățăturii despre harul lui Dumnezeu în lucrarea pocăinței în credință și identifică Biserica drept Trup tainic al Mântuitorului. Prin el avem fundamentele teologiei legate despre universalitatea vestirii Evangheliei și o și împlinește sub ochii noștri. Pentru că el este cel care încurajează gândirea teologiei asupra integrării neamurilor în marele popor al lui Dumnezeu. Pentru sufletul meu, Petru este marele martor al lui Hristos cel înviat, iar Pavel este marele teolog al mântuirii în Hristos. Împreună, ei oferă fundamentul apostolic al credinței și vieții Bisericii. Ne oferă Biserica în jaloanele gândirii vii, umane și divino-umane deopotrivă.