Unii se întreabă de unde avem atâtea date și texte despre cei doi Apostoli. Dacă nu răsfoiești Scriptura, respectiv Noul Testament, chiar nu prea ai cum să știi. Vă propun o simplă trecere în revistă a scrierilor lor așa, la o primă lectură. E Duminică, venim de la Biserică și un pic înainte de odihna după-amiezii și apoi după citim împreună. Măcar răsfoim. Astfel, Sinteza extinsă a Epistolelor petrinice reflectă nucleul teologic și pastoral al scrierilor Sfântului Apostol Petru, incluse în canonul Noului Testament ca epistole sobornicești (universale). Cele două epistole oferă un îndrumar complet pentru viața creștină în timp de criză, adresându-se atât provocărilor externe (persecuțiile), cât și celor interne (ereziile și laxitatea morală).

Ceea ce numim azi ca fiind Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Petru (I Petru), prima sa epistolă, a fost scrisă din „Babilon” (identificat simbolic cu Roma) și este adresată comunităților creștine din provinciile Asiei Mici (Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia). Scrisoarea are un puternic caracter pastoral și mângâietor. Ea a fost redactată în perioada în care creștinii începeau să sufere marginalizări și persecuții din cauza credinței lor. Scopul principal este încurajarea credincioșilor și fundamentarea nădejdii creștine în mijlocul suferinței. Aici, Petru scrie pagini minunate despre faptul că încercările nu sunt un semn al părăsirii de către Dumnezeu, ci un test de aur pentru credință. Creștinul este chemat să sufere după modelul lui Hristos, fără vină proprie și cu demnitate. El ne oferă primele pagini despre identitatea Noului Israel. El consemnează cum comunitatea creștină devine „neam ales, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu”. Aceasta oferă o demnitate uriașă unor oameni care social erau adesea sclavi sau străini marginalizați. Petru ne oferă prima orientare a teologiei legate de sfințenia vieții. Aici  Apostolul cere o rupere totală de trecutul păgân. Îndemnul central este: „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt”. Un alt aspect important se leagă de conturarea unei teologii practice prin care este asumată responsabilitatea socială și familială. Petru ne oferă  îndrumări clare pentru supuși față de autorități, pentru slugi față de stăpâni și pentru armonia în familie (între soți și soții). Suferința îndurată pe nedrept de la autorități este văzută ca o mărturisire a credinței. Vreau să reținem că tot Petru, în ultimul capitol al primei epistole, se adresează preoților (ca „împreună-preot”), cerându-le să păstorească turma de bunăvoie, nu pentru câștig urât, ci din dragoste, oferindu-se ca pilde turmei.

A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Petru (II Petru) este considerată un testament spiritual al Apostolului Petru, scrisă în ajunul martiriului său la Roma. Spre deosebire de prima scrisoare, amenințarea nu mai vine din exterior (persecutorii), ci din interiorul comunității. Scopul este combaterea învățătorilor falși (ereticilor) care introduceau erezii pierzătoare, negau a doua venire a lui Hristos și promovau libertinajul moral. Aici, Petru scrie pagini memorabile despre ideea că suntem părtași ai firii dumnezeiești (Theosis). Textul oferă una dintre cele mai puternice baze biblice pentru doctrina îndumnezeirii omului prin har și prin curățirea de poftele lumii. Tot el ne oferă o adevărată scară a  virtuților creștine. De la el rămâne în teologie până astăzi ideea că orice creștere duhovnicească este mai degrabă un proces dinamic decât un punct de împlinire. Fie el oricât de incandescent. Știm de la el că la credință trebuie adăugată fapta bună, apoi cunoștința, înfrânarea, răbdarea, evlavia, iubirea frățească și, în final, dragostea (agape). 

Un alt aspect pe care ni-l dăruiește în planul dezbaterii teologice cuprinde ceea ce azi numim autoritatea Scripturii și a Tradiției. Apostolul subliniază că nicio prorocire a Scripturii nu se tâlcuiește după bunul plac al fiecăruia, deoarece oamenii sfinți au vorbit insuflați de Duhul Sfânt. Totodată, el confirmă autoritatea Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, deși recunoaște că unele lucruri din ele sunt greu de înțeles și răstălmăcite de cei neînvățați. Pentru omul modern, atins un pic de patima viitorologiei fără fundament, el ne oferă cadrul privind relația dintre Eshatologie și Ziua Domnului. Astfel, răspunzând batjocoritorilor care întrebau de ce întârzie venirea lui Hristos, Petru explică perspectiva divină a timpului („la Domnul o zi este ca o mie de ani”) și scopul amânării: răbdarea lui Dumnezeu, Care dorește ca toți oamenii să vină la pocăință.

Și tot lui îi datorăm o serie de argumente concludente privind Cosmologia creștină eshatologică. Scrisoarea sa descrie apocalipsa elementelor cosmice: cerurile vor pieri cu vuiet, iar pământul și lucrurile de pe el se vor mistui prin foc, lăsând loc unui „cer nou și pământ nou” în care locuiește dreptatea. 

În ce privește a doua sa epistolă s-a ivit, de la un moment dat, o problemă legată de autenticitatea sa. Pentru a înțelege și cei care inventează evanghelii false ca să-și argumenteze jignirea credinței voi insista, din dragoste pentru adevăr și pentru seriozitatea exegeților, asupra modului în care s-a acceptat epistola în canonul Noului Testament, dar și modul serios în care s-a construit identificarea lui Petru ca autor al epistolei ce tocmai am descris.  Asta și pentru că autenticitatea celei de-a doua Epistole a Sfântului Apostol Petru (2 Petru) reprezintă unul dintre cele mai dezbătute subiecte din introducerea în studiul Noului Testament, fiind cartea care a întâmpinat cele mai mari dificultăți înainte de a fi acceptată definitiv în canonul biblic. Pentru a înțelege statutul ei, cercetarea teologică analizează două tipuri de dovezi: interne și externe. Altfel spus mărturia textului și istoria receptării sale.

Textul în sine conține numeroase elemente care indică faptul că autorul este Sfântul Apostol Petru. Primul argument este identificarea directă. Reținem că autorul se numește explicit în salutul de deschidere: „Simon Petru, slujitor și apostol al lui Iisus Hristos” (2 Petru 1, 1). Al doilea argument este legat de faptul că acesta se arată pe sine ca fiind martor ocular al Schimbării la Față. Autorul afirmă clar că a fost pe muntele cel sfânt și a auzit glasul Tatălui, descriind experiența teofaniei: „Am fost martori oculari ai măreției Lui... când acest glas a venit la El din slava minunată” (II Petru 1, 16-18). Un al treilea argument este legat de faptul că autorul celei de a doua epistole menționează pe cea dintâi. Autorul precizează că aceasta este a doua epistolă pe care o trimite aceleiași comunități: „Aceasta este acum, iubiților, a doua epistolă pe care v-o scriu” (II Petru 3, 1). Aș mai adăuga modul în care pomenește relația cu Sfântul Pavel pe care îl numește „iubitul nostru frate” și arată o cunoaștere profundă a scrisorilor sale, pe care le plasează la același nivel de autoritate cu „celelalte Scripturi” (II Petru 3, 15-16). Personal văd, în linie cu alți exegeți, că și perspectiva morții iminente este un argument intern al autenticității epistolei. Autorul scrie și ne scrie având conștiința că sfârșitul vieții sale este aproape, conform prezicerii Mântuitorului: „știind că punerea la o parte a cortului meu este grabnică, după cum mi-a arătat și Domnul nostru Iisus Hristos” (II Petru 1, 14). 

Desigur că la acestea toate au apărut o serie de obiecții ale curentului legat de critica Istorico-literară. Îndată după perioada apostolică și până în teologia modernă, au fost ridicate mai multe semne de întrebare. Ele privesc diferențele de stil și vocabular care subliniază că limba greacă folosită în II Petru este mult mai solemnă, încărcată și diferită de stilul fluid din I Petru. Răspunsul tradiției este mai degrabă unul practic și de reținut pentru cazuri prezentate și azi de nedestructurat ca informație. Sfântul Petru a folosit secretari (amanuensi) diferiți. Dacă pentru prima scrisoare l-a folosit pe Silvan (I Petru 5, 12), pentru a doua a folosit fie un alt secretar, fie a redactat-o singur. O altă obiecție ține de faptul că există, real, o mare asemănare, izbitoare chiar, cu Epistola lui Iuda: Capitolul 2 din II Petru împarte idei, exemple istorice (Balaam, îngerii căzuți, Sodoma) și chiar expresii identice cu Epistola lui Iuda. Criticii susțin că autorul a copiat din Iuda. Exegeții care cred în autenticitatea epistolei și paternitatea ei petrinică spun că este foarte probabil ca ambii autori să fi folosit o sursă comună de cateheză timpurie împotriva ereticilor, sau Sfântul Petru a integrat argumentele lui Iuda pentru a le oferi autoritate apostolică. În cheie teologică se reproșează cu privire la mărturia care vizează întârzierea Parusiei. Criticii spun că problema „întârzierii” celei de-a doua veniri (II Petru 3) indică o epocă târzie, când prima generație de creștini murise deja. Și aici răspunsul e simplu. Scepticii existau încă din timpul vieții Apostolilor, iar Petru răspunde preventiv acestor îndoieli înainte de moartea sa.

În ce privește argumentele externe și canonicitatea, numită și de noi istoria receptări, II Petru a fost numită istoric o carte „Antilegomena” (disputată), fiind ultima acceptată oficial în canon. Deși scrierea ei ține de ceea ce numim a fi tradiția timpurie – aluzii la text apar timpuriu în scrierile lui Clement Romanul, Iustin Martirul sau în Pastorul lui Hermas – totuși, ea nu este menționată în Canonul Muratori (aprox. 170 d.Hr.). Socotim că primele rezerve scrise asupra autenticității ei apar la Origen. El este primul care menționează explicit epistola, dar notează că „unul sau doi au îndoieli cu privire la ea”. Istoricul Bisericesc Eusebiu din Cezareea o plasează în secolul IV în rândul cărților disputate, deși recunoaște că este folosită de mulți. Etapa acceptării definitive este marcată de faptul că marii Părinți ai Bisericii din secolul IV (Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Grigorie de Nazianz) o includ ferm în listele lor canonice. Sinoadele de la Hippo (393 d.Hr.) și Cartagina (397 d.Hr.) fixează definitiv canonul Noului Testament cu 27 de cărți, confirmând pe deplin inspirația și autenticitatea petrină a textului. Putem accepta că deși din punct de vedere strict filologic și critic există discuții, din punct de vedere teologic și al tradiției bisericești și de text Biserica a recunoscut în această epistolă glasul autentic al Duhului Sfânt și autoritatea apostolică a lui Petru. Conținutul ei înalt (doctrina îndumnezeirii omului, ecoul Schimbării la Față și teologia Scripturii) confirmă că scrierea poartă pecetea teologiei apostolice primare. 

Asumate unitar, luate așadar împreună, epistolele Sfântului Apostol Petru definesc echilibrul vieții creștine. Ele arată că adevărata credință se verifică atât în modul în care reacționăm în fața presiunii societății (I Petru), cât și în strictețea cu care păstrăm adevărul dogmatic și moral în interiorul comunității ecclesiale (II Petru). Mesajul petrin rămâne un ghid fundamental pentru supraviețuirea spirituală într-o lume ostilă sau indiferentă valorilor evanghelice. Recitiți-le, bucurați-vă de frumusețea și sobrietatea lor!