Smerenia nu este o virtute printre celelalte, care să adauge la viața noastră duhovnicească, ci este o așezare fundamentală a omului care se vede în prezența lui Dumnezeu, Îi recunoaște atotputernicia, se uimește în fața măreției Lui, apoi își vede micimea și nemernicia sa și recunoaște smerit că tot ceea ce are, și însăși existența lui, este un dar al negrăitei iubiri și milostiviri dumnezeiești.

(Arhimandritul Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovnicești, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000, p. 161)